Compania pentru care lucrez are sediul într-o clădire înconjurată de o grădină impresionantă, hai, dacă nu un parc adevărat, dar un părculeț așaaaa, mai de cartier de la noi, tot e! Arbori, tufe, arbuști, alei și, desigur, gazon! Adică, gazon, gazon nu niște flomoștoace de iarbă leșinată aruncate din avion.
Eh, toată trebușoara asta, ca să arate a grădină de gospodari, are nevoie de întreținere, așa că se procedează așa cum ar fi normal să procedeze orice companie într-o țară normală și anume a fost angajată o firmă de landscaping, adică pe românește, grădinărit și amenajări de spații verzi. În fiecare joi, cu o precizie de cronometru, la ora nouă apare în parcare o dubă inscripționată cu numele firmei, din dubă coboară doi oameni în echipament verde închis, mereu aceiași, oameni care știu exact ce au de făcut, nu stau la povești, nu fumează, nu vorbesc la telefon șiiiii… ce credeți că fac? Nu măăăă, nu dau fuga la automatul de cafea, ci se apucă de muncă! Exaaaact, MUNCĂ! Adică fac exact ceea ce se presupune că trebuie să facă, lucrul pentru care sunt plătiți.
Și ce credeți?
Chiar au tot ce le trebuie, și mașini de tuns iarba și benzină pentru ele și echipamente de protecție, inclusiv căști antifonate și mai au ceva ce se vede cam rar prin alte părți, anume entuziasm și responsabilitate. Operațiunile se desfăsoara conform unui grafic prestabilit, tuns gazon, adunat cu tulumba aia care face un zgomot infernal frunzele căzute și, în general, tot ceea ce implică întreținerea unui parc. Operațiunile suplimentare, cerute si discutate în prealabil cu proprietarii, de genul: înlocuit plante, plantat flori, toaletat arbori, se fac în zile și în ore muncă extra pentru că, așa cum v-am povestit deja, joia e destinată strict întreținerii si nu schimbării.
Opinie Gabriela Ibens, Antwerpen
În momentul în care cei doi, hai să îi numim simplificat, grădinari, termină treaba, își strâng uneltele, le pun în dubiță și gata, aia a fost. După ei rămăne un gazon impecabil, niste arbuști exact cum ar trebui să arate și nici un pic de dezordine. Nu frunze, nu iarbă, nu noroi pe alei, ci doar rezultatul unei zile de muncă așa cum ar trebui să arate oriunde.
Astăzi, în mod excepțional, datorită faptului că cineva a hotărât că nu-i mai plac hortensiile care erau plantate într-un colț, s-a optat pentru o variantă un pic mai vesela și plină de culoare, adică niște verbene și ceva iarbă decorativă, iar pentru acest motiv a apărut un al treilea personaj, un băiat subțirel cu parul cânepiu, îmbrăcat tot în haine de lucru, dar nu în uniforma inscripționată a firmei de gradinărit, și care, am presupus eu, a fost adus să își ajute colegii la muncile brute. Adică, era ceva de săpat la cazma, de cărat niste lădițe cu noile plante, sacii cu pământ și turbă, adică, știti voi, munca aia cam murdărică pe care oricine a sapat in viața lui vreun strat la mămuca în grădinuță, o cunoaște. Frumos de privit, greu de făptuit.
Muncă de pălmaș, ce s-o mai aburim!
Toată treaba asta se desfășura cam la zece metri de geamul de la biroul meu , așa încât am putut urmări toate fazele. Am văzut cum cel care părea cel mai priceput dintre toți a venit și a vorbit cu el, au măsurat, au trasat și aia a fost! Ceilalți doi și-au făcut rutina, au tuns iarba, au strâns frunzele și-au luat jucăriile și duși au fost.
Omulețul a rămas singur, singurel și încercam să îmi dau seama dacă știe ce are de făcut sau o lălăie văzând că ceilalți au plecat și el e singurel de capul lui. Părea că se descurcă destul de bine și înainta destul de repejor, asta până a început ploaia. Pentru cine nu a reușit să rețină, acțiunea se petrece în Belgia, o țărișoară care nu e tocmai renumită pentru vremea ei prietenoasă, pe scurt, plouă de rupe, băi nene! Și ca să vă ajut să asimilați cumva informația asta, vă spun doar că Belgia are aceeași climă temperat oceanică, exact ca Anglia.
Țârâia, știti voi, treaba aia enervantă, fină, aproape ca picăturile nedorite ale unui strănut, dacă îmi permiteți comparația. Omul meu, la tricou (cu mâneci lungi, nu săriți acum!), săpa conștiicios! Se vede că e in probe, mi-am spus, că prea își dă interesul, dar in același timp mă gândeam, băi, parcă nu e drept, ăilalți doi, blindați cu veste vătuite și hanorace, s-au cărat și l-au lăsat pe amărâtul ăsta aici, ori să facă mișto de el, ori să profite de naivitatea lui și asta doar pentru că e nou. Puteau măcar să-i lase ceva de îmbrăcat, o jachetă, ceva, să nu mai stea ca un șoarece în ploaie. Hai că l-am văzut că totuși și-a pus o jachetă pe el, bine măcar că e cu glugă, iar, deși ploua din ce in ce mai tare, omul continua să sape.
Băi, dar când a început să toarne cu găleata și saracul ăsta al meu stătea cocoșat de muncă și de apă sub un copăcel, n-am mai rezistat. Am ieșit din clădirea în spatele căreia e o terasa acoperită și i-am făcut disperată semne cu mâna. Ar fi fost inutil să îl strig, era prea mare zgomotul ploii și nici nu știam cum să îl strig. Așa că am început să mă agit în speranța că bietul om o să ridice o clipă ochii și o să mă vadă! În sfârșit, m-a văzut! L-am chemat sub copertina din sticlă și saracul mi-a spus că nu vine că are bocancii murdari! Aproape că am țipat la el să vină. Și a venit și eu am făcut ceea ce știu eu mai bine să fac, am început să îl dăscălesc! Că de ce stă ca prostul în ploaie, că unde îi e jacheta (era murată, pe o tufă), că ce motiv e ăsta, auzi, că are bocancii murdari… bla, bla, bla, de astea!
– Vrei ceva cald, o cafea, un ceai, ceva! A căscat niste ochi mari și mi-a spus cu ochii în pământ că o cafea ar fi OK! I-am adus-o, a băut-o, între timp a mai stat ploaia și fiecare s-a intors la treaba lui.
S-a făcut ora de plecare și în timp ce mă pregăteam să ies, m-am întâlnit cu unul dintre colegii mai vechi:
– Omul ăla a muncit non stop de azi dimineață, fie că a plouat fie că nu! Nu mi se pare cinstit că l-au lăsat singur aici să facă el tot!
– Cine l-a lăsat?
– Nu știu ce îi sunt ceilalți doi care vin, șefi, colegi, dar nu e prea frumos ce au făcut!
– Pai nu prea au cum să îi fie șefi… el e șeful! COMPANIA E A LUI.
Pam! Pam! Mda, cam atât.
Pentru ce v-am spus toate astea? Poate pentru a vă provoca să vă reevaluați privirea dezgustată pe care o aruncați omului îmbracat modest care trece pe lângă voi, poate pentru a vă face să vedeți că NU ÎNTOTDEAUNA HAINA FACE PE OM sau poate pentru a vă face să vă gândiți data viitoare când subestimați pe cineva judecându-l după CEEA CE PARE A FI.
Munca este muncă, indiferent de felul ei, atunci când este bine făcută, iar ideea că șeful e cel mai vocal, e un pic depășită. Un pic mai mult!
… și mai ales de v-am spus întâmplarea asta ca să vă reamintesc că respectul este o chestiune foarte serioasă, pentru care se muncește, nu se poruncește.
Cât despre băiatul meu, pe care trebuie să vă spun că l-am lăsat acolo să-și ducă la sfârșit menirea, nu pot să zic decât ca m-a facut să regret că nu am pălărie, ca să fiu mai convingătoare atunci când spun…
RESPECT, KENNY!
Comenteaza cu profilul facebook