Cum a devenit domnul Constantinescu unul dintre cei mai speciali oameni din urbea sa

Cum a devenit domnul Constantinescu unul dintre cei mai speciali oameni din urbea sa. Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen
Cum a devenit domnul Constantinescu unul dintre cei mai speciali oameni din urbea sa. Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen

Pentru două lucruri era renumită Nuțica de la Contabilitate, pentru prăjitura ei cu blat de nuci și pentru generozitatea cu care își împărțea nurii oricui îi surâdea o partidă cinstită și fără obligații.

Stelu Constantinescu știa să le aprecieze pe amândouă, nu neaparat în această ordine, căci fusese și el binecuvântat cu un apetit care nu îl trăda, iar dărnicia Nuțichii îl atinsese încă din primele luni de la transferul în Primărie.

Prilejul cu care se adunaseră cu toții în Sala Mică de Festivități era tocmai a patra aniversare a celor 41 de ani pe care Nuțica îi împlinea cu succes, dând prilej de bârfă și mustăceală cucoanelor rujate ca niște vrăbii, colegele de birou ale Nuțichii și hăndrălăilor care veniseră să lingă ceva de băut și să bălească în voie la vederea noilor achiziții ale Șefului, căci, nu-i așa, degeaba ești mare mahăr dacă nu ai măcar patru secretare. Și el avea.

Stelu stătea ca de obicei într-un colț, nu se amesteca cu plebea, la pospaiul ăsta de superioritate contribuind generos și faptul că era însurat cu fata Șefului, urâtă cu spume si nu foarte deșteaptă dar cu marele merit de a fi unică la părinți și de a avea acces nelimitat la cardul lui tat-su.

Fusese băiat necăjit Stelu, bătrânul Constantinescu fiind nevoit să vândă o “șfară” de vie pe care o avusese moștenire, ca să-și poată purta copilul prin școli, la București.

Prin anul trei se însurase, ca prostul, cu Ilincuța, crezând că, gata, ăla e mersul. Anul ăsta însurat, în doi ani terminat facultatea, o repartiție undeva pe un șantier bun și nu foarte departe de casă, un apartament cu două camere și doi copii bucălați de care să aibă grijă nevastă-sa, că doar ce altă treabă avea de făcut, o casuță undeva la țară și pensia meritată.

Numai că Bucureștiul îi dăduse alte idei, îl năimise cu viață ușoară și bani buni, scoși din proiectele pe care le făcea, contra cost, colegilor. Banii îl duseseră într-o altă lume și băiatul simplu se trezise că parcă nu mai are nimic în comun cu satul în care își lăsase părinții și tânăra nevastă, nici măcar numele nu-i mai plăcea. Așa că din Costelul care era, a devenit Stelu, tot erau la mare modă cupletele cu Stela și Arșinel. Stelu Constantinescu! Eh, parcă altfel suna!

Onorase cam în silă repartiția pe șantierul abia deschis și realiză repede că planurile făcute cu doi ani înainte nu se mai potriveau cu ceea ce visa el să devină. Brusc satul părintesc îl strângea. Ilincuța, fată frumoasă cu ceva stare, dar fără noroc, deodată îl încurca și realiză rapid că nu asta e calea care îi fusese harăzită. El era special, avea drumul lui, avea de ridicat monumente, catedrale și teatre, nu un amărât de canal de irigații care se construia pe șantierul pe care fusese repartizat. Șansa nu s-a lăsat așteptată, a venit odată cu inspecția Șefului, care întâmplător era însoțit de fii-sa, cum spuneam, urâtă rău și foarte nemăritată.

Nu stătu mult pe gânduri, despărțeala a lovit-o pe Ilincuța drept în moalele capului, umplând-o de rușine în fața satului, dar ea știa că fusese fată cuminte și vrednică și se vedea făcând casă cu Costeluș al ei. N-a fost să fie!

Stelu insistă să fie grăbită nunta cea nouă, căci mirosul banilor începuse să atragă șacalii tineri mai ceva decât mirosul sângelui proaspăt și după, se văzu mutat deîndată de pe Șantierul mizer, la asfalt, în Biroul de Urbanism al Primăriei din Orașul unde Șeful împărțea și despărțea apele.

Totul frumos, nu vorbă! Banii, bani, programul… subțirel, ca la stat, ce mai atâta sporovăială degeaba? Socotea că Biroul de Urbanism era doar o treaptă în drumul lui, căci, nu-i așa, el era special.

Fusese frumușel Stelu Constantinescu, brunet și oacheș cu o privire care tăia piatra așa de albastră era, dar încet, încet își pierduse ceea ce aflase târziu că se numește “joie de vivre”. Începuse să se ofilească odată cu trecerea nopților petrecute cât mai departe de nevasta cea urâtă, în lungi partide de poker însoțite de risipă de alcool și nori groși de tutun. Copiii bucălați n-au mai venit niciodată, poate și din obsesia bolnavicioasa a nevestei de a-și păstra silueta intactă, fapt de înțeles dacă e să te gândești că alt lucru frumos nici nu avea. Timpul și mașinațiunile interne, existente în absolut orice instituție bugetară, l-au găsit foarte plictisit în momentul avansării în funcția de șef de birou, continuînd să își facă planuri mărețe de a construi catedrale și monumente de care nu avea nimeni nevoie, întreținându-i iluzia că el nu e ca ei, el e special.

Se uita acum plin de aristocratică milă din colțul lui la Popescu care în curând o să se îmbete, așa cum face la orice petrecere unde nu trebuie să dea el de băut, știa că Madam Creastă o să înceapă în maxim un sfert de oră să cânte romanțe, Tilică de la Cadastru o să profite de ocazie să o mai înghesuie încă o dată pe Nuți în toaleta bărbaților, motivând ca nu a avut bani de flori și că decât nimic… Știa că fetele astea tinere de le adusese socru-su, o să dispară una câte una, revenind răvășite odată cu Ăl Bătrân care deja avea un mare zâmbet lățit pe fața unsuroasă. El o să mai stea mândru în colțul lui și o să se gândească la nimicnicia lor o juma de oră, hai, maxim o oră, apoi o să plece pentru că îl așteapta amanta cu sarmale aburinde.

Abia aștepta să scape de toți lingăii ăștia pentru că, nu-i așa, el nu era ca ei!

Comenteaza cu profilul facebook

Distribuie articolul:

domnul constantinescu gabriela ibens opinie gabriela ibens antwerpen speciali urbea sa
Gabriela Ibens
Gabriela Ibens este contributor pe site-ul stiripescurt.ro, romancă stabilită în Antwerpen, Belgia.

Alte stiri de interes