Cum am ajuns sa fiu colegă cu Dan Bittman

Cum am ajuns sa fiu colegă cu Dan Bittman. Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen
Cum am ajuns sa fiu colegă cu Dan Bittman. Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen

Nu știu, voi poate că sunteți milionari, poate că aveți în posesiune vreo insulă exotică sau vreun castel prin Alpi, dar eu una muncesc pe simbrie, așa că prefer să pierd oleacă de timp alegându-mi cu grijă ofertele turistice, în așa fel încât nici să nu trebuiasca să îmi vând un rinichi ca să am bani de o săptămână de stat în concediu, dar nici să nu trebuiască să mă car cu spray-ul de ploșnite după mine.

Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen

Aceasta fiind situația și ținând cont că încerc în fiecare an să îmi împart vacanța în două, o parte in România, unde încă mai am o mamă si câțiva prieteni, și o parte într-o destinație turistică, optez să plec mai înspre toamnă, perioadă în care și văpaia soarelui e mai potolită și, mai ales, prețurile sunt mai prietenoase.

Anul trecut am hotărât să facem circuitul unei regiuni care, pe mine una, mă umple de încântare și anume Toscana, din minunata Italie! Bref, ca sa scurtez introducerea, compania cu care am călătorit a ales un hotel într-o localitate relativ cunoscută ca fiind o stațiune balneară de fostă mare glorie, zic fostă pentru că, la momentul la care se face vorbire, gloria de odinioară îi era demult apusă și rămasese un loc de petrecere a lunilor de iarna pentru pensionarii cu ceva dare de mâna din peninsulă. Pentru întregirea tabloului, o să vă spun și numele localitații și anume Montecatini Terme.

Eh, ca să înțelegeți ideea, hotelul era plin de octogenari sicilieni, care veneau în fiecare an la jumatatea lui octombrie și plecau pe undeva pe la începutul lui martie. Practic, oamenii ăia erau aproape acasă! Realizați că grupul nostru era o apariție cu totul și cu totul exotică în peisaj, dar oamenii, bine educați și cu un puternic spirit social, au încercat să ne integreze, invitându-ne să fim parte la activitățile lor.

Așa m-am trezit provocată de numitul Peppo, care s-a dovedit a fi “briceagul” tehnico-organizatoric al grupului, să particip la o competiție de karaoke. Primul meu impuls a fost să refuz, nu o mai făcusem niciodată și eram conștientă că e diferență clară între a lălăi în singuratatea toaletei sau a dușului și a îți asuma provocarea unei stări de euforie generată de o eventuală desfășurare publică.

Dar apoi… băi, ia stai! Ce naiba risc la o adică? Să ma fac de râs în fața a cin’șapte de pensionari sicilieni și a încă câtorva belgieni aflați în concediu? Așa, și? În esență, nu despre asta e vorba atunci când ești în vacanță, despre distracție?

“OK, am spus, dar vreau să îmi aleg eu cântecul!”
…și l.am ales! Toto Cutugno- L’Italiano! Da, mă, ăla cu “Io sono un’italiano, un italiano vero”! Mi-am zis, cât poa’ să fie de greu? Toată lumea îl știe, toată lumea îl lălăie, ce naiba! Da’ nu-l cânt eu??!

Eh și vine seara, eu, sincer, îmi cam luasem gândul de la spectacole în scopuri geriatrice și mă trezesc că vine Don Peppo să-mi spună că e rândul meu și mă îndrumă înspre holul mare al hotelului transformat ad hoc în sala de spectacol, unde sicilienii mei organizasera totul cum se cuvine, exact in fața Recepției.

Paf, microfonul în mână, și… uno, due, tre! Comnicia!!! Ce comincia, cine comincia? Habar n-aveam ce trebuie să fac, tot ceea ce știam legat de treaba asta era din filme. Mno, karaoke ai vrut, karaoke să faci! Mi-a aratat Don Peppo puncticelul ăla săltăreț și vedeam în ochii lui speranța că voi ințelege până la urmă motivul pentru care mă aflam acolo! Între timp se adunaseră preț la vreo sută de oameni, că nu era de ajuns că mă faceam de baftă în hotel, trebuiau să mai vină și din afară să mă vadă cum mă manifest artistic!

Mno, trebuia să deschid gura și să fac ceva, un zgomot, ceva! Și numai ce mi-am luat avânt și…aia a fost! După ceea ce credeam eu că a fost o combinație de zbierete disperate cu pierderi firești de ritm și respirație pentru cineva neobișnuit să cânte, m-am trezit cu oamenii care cântau împreună cu mine, apoi la final, cu aplauze și urale!

Acum, uitându-mă în urmă, cred că erau mai mult încurajări față de cineva care se străduie să le vorbească limba și să le cânte cântecele decât entuziasm, adică exact cam cum ne bucurăm noi atunci când vreun străin intră în hore pe la nunțile românești, fără a ști în ce s-a băgat, dar mie mi s-a parut că, băi, gata, direct San Remo scrie pe mine! O fi fost și faptul că au venit și m-au felicitat după reprezentația mea fulminantă sau poate că mi-au spus ca neapărat trebuie să particip și la ediția următoare a Karaokiadei, deja mă facea să cred că… ce s-o mai aburim?! ERAM VEDETĂ!

Ce conta că totul venea din partea unor octogenari italieni sau a unor fini “critici” muzicali in bermude veniți din Belgia? Eram acolo! Atinsesem succesul!

Cel hărăzit de soartă să-mi fie soț era ascuns într-un colț al încăperii, oscilând între un cocktail de trăiri: un sentiment de justificată jenă gen… ”da, e nevastă-mea și da, trebuie să mă intorc cu ea și acasă!”, uimire, pentru că oamenii ăia, spre surprinderea lui, chiar mă aplaudau sau râs necontrolat, pentru că abia se abținea să nu se tăvălească pe jos după toată isprava mea.

Nu vă pot explica fenomenul, probabil un imens flux de serotonină (hormonul fericirii) îmi circula în momentul ăla prin corp, ideea e că mă simțeam strașnic (știu, nu mai folosește nimeni cuvântul ăsta, dar mie îmi place) și parcă vedeam totul în alte culori!

Desigur și fericirea asta are un termen de valabilitate, la mine a fost cam până dimineață, moment în care deja, nefiind obișnuită cu succesul, nu mai eram atât de sigură de reprezentația mea, dar a fost de ajuns o privire admirativă din partea unui moșuleț bicisnic care trecea prin fața Recepției ca să mă reintroducă un pic in poveste! Fusesem ACOLO!

Toată povestioara mea nu e decât un “intro” pentru ceea ce astăzi constituie una din temele de dezbatere ale zilei: intervenția publică a domnului Bittman! Nu o să îl aprob, nici nu o să îl combat și asta doar datorită faptului că doar încerc să înțeleg ce e în mintea autorului! Ce îl mână pe el în luptă și ce îl determină să apară și să facă afirmațiile acelea atât de contradictorii? Și absolut totul, exact ca între noi… vedetele!

Nu văd decât un răspuns onorabil: serotonina sau mai precis, lipsa ei! Cred că domnul, despre care toată lumea știe că a câștigat mai mult decât un amărât de concurs de karaoke, este incontestabil o vedetă! Dar, orice vedetă e făcută, ridicată și sustinută de către public, iar exact asta cred că îi lipsește domnului, PUBLICUL și mai precis energia pe care acesta i-o furnizează. Combustibilul!

Nu cred că este vorba despre bani aici sau nu numai despre bani, dar probabil vine o perioadă în viața unei personalități confirmate în care devine brusc păstorul propriei turme! Eh, domnul Bittman, de altfel o persoană mai mult decât agreabilă, cred că se consideră a fi exact în acea perioadă, iar întâmplarea aceasta ne face încă o dată să înțelegem, cel puțin eu așa am luat-o și vă rog să mă combateți dacă considerați că aberez, că nu e bine să iei hotărâri care îți pot determina viața, atunci când te afli în momentele extreme ale existenței, iar pandemia asta exact o perioadă de acest gen este: extrem!

Nici atunci când esti jos și nici atunci când esti sus nu e bine să te hazardezi sau, dacă alegi să o faci, fii sigur ca ai lângă tine pe cineva care să te tragă de mânecă și să te mențină pe linia de plutire, altfel diferența între prăpastie și zborul scurt al unui balon umplut cu heliu devine nesemnificativă!

Cât despre mine, nu, nu am câștigat concursul, dar am câștigat ceva mult mai interesant: o experiență din care am încercat să înțeleg și să învăț.
Fiți cumpătați!

Comenteaza cu profilul facebook

Distribuie articolul:

colega cu Dan Bittman Cum am ajuns sa fiu colegă cu Dan Bittman dan bittman gabriela ibens gabriela ibens antwerp gabriela ibens antwerpen opinie gabriela ibens antwerpen
Gabriela Ibens
Gabriela Ibens este contributor pe site-ul stiripescurt.ro, romancă stabilită în Antwerpen, Belgia.

Alte stiri de interes