Nu știu dacă ați băgat de seamă, dar cam in fiecare zi, din toptanul de întâmplări, postări, discuții, contre desfășurate în mediul mai mult sau mai puțin virtual, se alege invariabil un subiect câștigător, care se întoarce pe toate părțile, se disecă, se analizează, doar pentru a fi prilej de aprige tâțâituri superioare cu buzele strânse a autosuficientă.
Nu contează că e vorba despre prințese mai mult sau mai puțin urbane, despre doctori etici dar nu prea, despre fundaluri pe cât de decorative pe atât de false pentru interviuri, totul se ia, se toacă mărunt, se reduce la nivelul de înțelegere al masei și se aruncă înapoi concluzii de o certitudine infailibilă spre lămurirea subiectului. Toate astea până când apare o noua prințesă, o noua bârfă, un nou prilej de sfadă virtuală.
Bunăoară, dacă tot s-a rezolvat treaba cu omicronul, dacă strategii militari au deslușit toate mișcările de trupe pe frontul de est, dacă s-au pus la cale absolut toate problemele, a trebuit ales un nou subiect, iar acesta, știu, n-o să vă vina să credeți, a fost mic dejunul britanic, respectiv obiceiurile mai puțin bune ale diverselor clase de turiști odată ajunși în afara țării! S-a vărsat ceva sânge virtual, vă zic, și probabil doar lăsatul serii a făcut ca taberele adverse să se replieze și să își reformuleze cu și mai mult venin postările combatante. Contribuția mea la acest subiect este dată de amintirea unei seri petrecute în romanticul Paris. Știu, sună a clișeu, dar poate veți reconsidera clasificarea aceasta dacă îmi urmăriți povestirea.
Voi face doar o scurtă referință la ceea ce aș putea numi “Cum să înnebunești un parizian în zece minute”, iar dacă gândul vă zboară la partea romantică, aia cu petale de trandafiri și poezii graseiate pe un fond de “La Vie en Rose”, eu vă sfătuiesc să nu vă pripiți.
Sună funny, așa-i? Că doar facem vorbire despre franțuzi, iar ei se presupune că ar trebui să fie așaaa, o chestie Zen, “over us, the rest of the people”.
Acțiunea se petrece într-un restaurant nu foarte fițos, doar un simplu restaurant parizian! Dar cine a avut ocazia să cineze într-o locantă de genul știe că la francezi mâncarea e o artă, iar cina este unul dintre momentele remarcabile ale zilei. Restaurantul era relativ plin, serviciul fiind asigurat de un personal plin de morgă, adică exact așa cum șade bine unei locante care are cât de cât respect pentru public.
Pacea și armonia s-au dus pe pustii în momentul în care a intrat un grup de turiști asiatici. Cine a călătorit cât de cât în ultimii ani știe că nu politețea excesivă și nici tonul scăzut al discuției sunt punctele forte ale grupurilor asiatice! Ce s-o mai aburesc, erau la fel de zgomotoși și de agitați precum un stol de vrăbii încântate că au găsit o felie de pâine!
Acțiunea a devenit și mai interesantă în momentul în care s-au grupat strategic la o masa și au cerut meniul… studiat, dezbătut, decis în unanimitate! Deja începea să semene cu o ședință de partid. Exact ca acolo, vorbitorul era unic, o fetișcană care rupea o engleză relativă. În momentul în care chelnerul a întrebat dacă s-au decis, fata a fost foarte fermă și uimitor, toți au căzut de acord să consume același lucru! A devenit din ce în ce mai ciudat atunci când am auzit că au comandat tot la unison același tip de suc. Fanta.
Organizare, nene!
– Suntem zece! Puteți vă rog să aduceți zece farfurii din astea?!… a zis fata și a arătat pe meniu exact ceea ce dorea!
– Desigur!
Ceea ce ceruse s-a dovedit a fi pizza, știu, Paris, nu se face să mănânci pizza, dar atât vă cer, un pic de răbdare!
Intr-un timp relativ decent a venit comanda. Zece pizza frumos aliniate pe zece farfurii identice.
– Ce-i asta?!
– Comanda dumneavoastră!
– Aaa, nu! Ați înțeles greșit! Eu am cerut o singură pizza și zece farfurii!
Fază la care am priceput, după ce l-am ajutat pe chelner să se adune de pe jos, de ce în ultima jumătate de oră cei zece au fost ocupați cu colectarea tuturor recipientelor cu muștar și de ketchup de pe căruciorul de serviciu!
Faza s-a repetat identic cu Fanta pe care o ceruseră. Doreau o sticlă mare de suc și zece pahare.
Eu nu cred că și-a mai revenit omul ăla! Îi văd și acum fața albă când a fost nevoit să se intoarcă la bucătărie cu nouă pizza considerate nesolicitate și să aducă în schimb nouă farfurii goale… așa cum ceruse fata!
Exact întâmplarea asta mă face să mă abțin atunci când citesc comentarii sau postări de genul “românii, sau englezii sau mai știu eu ce alte nații nu sunt educați atunci când vine vorba să mănânce într-un restaurant”!
Acum, ce-i drept e drept, ar fi fost interesant de văzut și cum se comportă asiaticii atunci când sunt la “all inclusive”!
Ceva experiențe de împărtășit?
Poate cunoașteti alte metode, mai eficiente, de a dovedi un parizian în afară de banalele șușoteli amoroase despre fluturii care vă fâlfâie in stomac?
Comenteaza cu profilul facebook