După douăzeci de ani. Athos și Nario

După douăzeci de ani. Athos și Nario. Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen
După douăzeci de ani. Athos și Nario. Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen

În fiecare vineri seara, dintr-o stație oarecare a orașului, urcă o mamă cu doi copii, unul care abia a prins tainele mersului și încă unul mai răsărit având în jur de nouă, maximum, zece ani.

Cel mic e încă în puterea mamei, nu crâcnește în momentul în care îl înșurubează pe scaun. Ăl’ mare are deja porniri de independență, se spânzură de toate cârligele și barele din tramvai, iar maică-sa nu pare prea entuziastă de ideile astea, mai ales că, aici, un comportament de genul ăsta nu poate fi privit decât cu ochi întrebători, nicidecum cu apreciere.

Încercând să își recupereze odrasla care tocmai escalada suportul unei stații de validat abonamentele, o aud pe mamă vorbindu-i copilului în spaniolă. Totuși, ceva nu se leagă, mica familie neavând absolut nimic din înfățișarea oacheșă a unor spanioli, mama fiind blondă, iar copiii având ceva care mă făcea mai degrabă să mă gândesc la Botoșani, decât la Malaga și nu vorbesc aici numai de tunsoarea absolut idioată, cu un breton care îmi dădea flash-uri din Tăntălăul și Gogomanul. Copilul nu părea absolut deloc impresionat de zicerile mamei, care, la un moment, dat și-a pierdut răbdarea și luându-l de o aripă l-a așazat mai mult forțat pe scaunul de lângă fra-su, asta în timp ce îi șoptea nu chiar duios la ureche:

– Stai, dracului, jos! Nu vezi că se uită tot tramvaiul la noi!

Aham, deci treaba cu Spania nu era decât la derută. Am înțeles! Nu fusese decât o escală în drumurile lor prin lume. Dar nu faptul că mi s-a confirmat că erau români m-a făcut să casc ochii, ci ceea ce a urmat.

– Nario, tu n-auzi?! Ia-l pe Athos de mână și, hai, coborâm la prima!

Cuuuum, măăă??? Nario? Ce nume e ăsta? Nario? Și pe fra-su cum a zis că îl cheamă? Athoooos?

Am căscat ochii a mirare și mi-am închipuit cum peste ani, undeva în lumea asta domnul Athos Amititeloaie va fi evidențiat ca fiind un cetățean onorabil, la fel ca și domnul Nario Amititeloaie, fratele domniei sale.

N-am știu ce să fac, să râd sau să-mi bag capul între umeri pretinzând că nu am aceasta dilemă, dar asta nu m-a împiedicat să încerc să îmi explic fenomenul ăsta! Au rezultat următoarele:

– Țață, l-ai vaz’ azi pe Ion?
– Cari Ion?
-Cum cari Ion, bre? Ion Șchiopu a lu’ Tilicâ din cap’tu satului, cum cari Ion?!

Jumătate dintre ei aveau același nume de familie de aceea nici nu se chinuiau să îl pronunțe vreodată. La ce bun ar fi fost? Se știau între ei după porecle, acestea venite la rândul lor din generație în generație, de obicei cu referință la vreun beteșug rămas de prin Războiu’ ăl’ mare sau după vreo nefăcută rămasă în gura satului peste ani.

Cam așa erau identificați pe vremea bunicilor noștri locuitorii unui sat, ai unei mahalale sau în general ai oricărei comunități care nu reușise să capete apelativul de târg. Odată făcut marele transfer către orașul promițator de belșug și de slujbe revărsate din fabricile forfotinde și mirosind încă a pionierat, individul începe să își piardă identitatea! Nu mai știa și nu mai interesa pe nimeni cine e Tilică, că are un fecior șchiop, sau că locuiește în capătul târgului. Odată cu aerul citadin, cetățeanul acceptase tacit și uniformizarea și în același timp înstrăinarea, așa că, încet, încet, tot omul a început să-și clădească sau să-si inventeze un EU.

Nu mai avea nimeni timp de povești la portiță, nu mai schimba nimeni pomeni din colivă făcută cu nuca de anul trecut, încă din seara dinaintea Lasatei Secului, și în general nu prea-i mai păsa nimănui de nimic.

Dar timpul, timpul le rezolvă pe toate. Individul a simțit și o să simtă întotdeauna nevoia de apartenență, de identificare cu un grup în care este recunoscut și apreciat, așa că încet încet capătul satului a devenit Scara B, Tilică a devenit inerent, domnul Tilică, iar Ion, eh, abia aici incepe distracția, Ion a devenit nea Gionică, Jan, Gionel, Nelu sau cine știe ce alt apelativ derivat o mai fi existând. Tușa Catrina a devenit Tanti Katy, văru’ Costel s-a transformat în Costelino, frate-tu…în fratello, iar copiii, copiii au inceput și ei să capete nume pe măsura părinților, mai inspirați sau nu, dar influențați fiind de mediul în care trăiesc.

Iar de aici până să dai nume de mușchetari copiilor, doar ca să te simți tu, părinte, special… nu e decât un pas!

Abia aștept să citesc urmarea… După douăzeci de ani.

Comenteaza cu profilul facebook

Distribuie articolul:

dupa douazeci de anigabriela ibens antwerpennume copiiopinie gabriela ibens antwerpen
Gabriela Ibens
Gabriela Ibens este contributor pe site-ul stiripescurt.ro, romancă stabilită în Antwerpen, Belgia.

Alte stiri de interes