Opinii Recomandate

Fast food, fast love, fast life…

Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen
Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen

Nu știu voi, dar eu, fără motive prea clare, am în cutiuța cu amintiri repere vizuale destul de bine definite din perioada copilăriei mele și sunt foarte sigură că nu numai emisiunile cu nesfârșite elogii și-au lăsat amprenta asupra mea, ci și desenele animate! Mă fermeca cu predilecție un filmulet, cehoslovac cred, care avea drept personaj principal un savant caraghios, Profesorul Baltazar! Îl mai tineți minte? Cel mai mult mă fascinau minutele acelea în care Baltazar se frământa cum să rezolve problema, plimbându-se prin la laboratorul său și mai apoi vânzoleala aceea, aproape organică, care se întâmpla în timpul procesului de fabricație.

Probabil conexiunea pe care o fac este destul de neașteptată pentru mulți, dar pe mine toata scena aia mă poartă cu gândul la un personaj pitoresc al orașului copilăriei mele. În piața centrală, numită popular, cum altfel decât Piața Mare, într-un colț retras, era veșnic parcat un van, o dubiță, pe românește, care cu siguranță avusese și zile mai bune. Arareori era vreo mișcare care să dovedească o urmă de activitate în jurul acelei mașini, dar toata lumea din târg știa ca acolo e “Vopsitorul”, un personaj ursuz între două vârste, deloc dornic de socializare, fără un program anume, celebru în oraș pentru măiestria cu care restaura obiecte confecționate din piele, genți, jachete sau orice alt lucru căruia timpul îi răpise strălucirea și viața. Se exprima cu parcimonie, onomatopeic, arătându-le eventualilor îndrăzneți care aveau curajul să îi bată în portieră, că nu excesul de entuziasm social îl îndemna să interactioneze, ci o făcea doar pentru că în ziua aceea colegii lui, zeii, îi spuseseră să fie bun. Am idealizat personajul, el de fapt fiind destul de brut, fascinant fiind doar procesul care se desfașura după predarea obiectului, în dosul ușilor ferecate ale dubiței, căci niciodată, dar NICIODATĂ, Vopsitorul nu a lăsat pe nimeni să îi cunoască secretele. Ce făcea, cum făcea, cu ce făcea, nu avea habar nimeni și toată chestia asta în ochii mei semăna mai mult cu vizita la un oracol despre care nu știa nimeni nimic, dar de la care aveai așteptarea să primești întotdeauna previziuni miraculoase. Așa era si cu rezultatele muncii Vopsitorului, nu știai niciodată când și dacă o să îl găsești, căt o sa te coste și doar sperai sa fie OK ceea ce primeai inapoi.

Un alt personaj fascinant era Domnul X, de meserie cizmar care, spre deosebire de personajul descris anterior, funcționa după un program riguros, un moș ursuz cu o privire aristocrată aruncată pe deasupra ochelarilor de după care te scana ca un laser, înainte de a întreba cu emfaza “Ce doriți?”. Ce-ai fi putut să dorești de la un bătrân cizmar care ciocănea frenetic într-o coșmelie de doi pe doi situată strategic într-un gang din coasta unui bloc? Nu cred că era permis la vremea aceea, căci moșul, care semăna cu un spiriduș antipatic, care își apără cu strășnicie comoara, și-ar fi atârnat cu siguranță o pancartă pe care să scrie cu litere fudule “NE PERMITEM SĂ NE ALEGEM CLIENTELA”. Era ciufut Domnul X și te privea într-un fel în care chiar nu-ți mai venea să îl deranjezi vreodată și într-adevăr, înainte de a intra în chițimia aia de 4 metri pătrați, făceai trei cruci cu limba în gură și te rugai să îl prinzi în toane bune. Dezavantajul de a te simți de toată jena pe banii tăi, era compensat doar de faptul că moșul era parolist și lucra frumos și trainic, chiar dacă accepta comenzile după un algoritm doar de el știut.

Discuția lungă despre timp și timpuri pe care am avut-o astă noapte cu o prietenă, amintirea mirosului ăla iute de acetonă, vopsea, prenadez, lucruri noi și vechi totodată, imaginea tocurilor scâlciate, fermoarelor rupte si hainelor, care cândva fuseseră noi si strălucitoare, mie îmi inspiră speranța. Știu, o să ziceți că sunt dusă, dar, de fapt, sunt doar o optimistă incurabilă, pentru că eu știu că absolut oricine ajungea la unul dintre cei doi “profesori Baltazar”, purta cu el în suflet speranța că nu era totul pierdut, că încă mai era ceva de reparat, că poate perechea de pantofi din lac roșu mai aveau de dansat, că haina uzată, odată readusă la viață, ne poate feri încă mulți ani de ploaie și vânt.

Din păcate, nu cred că mai trăiesc nici Vopsitorul si nici Domnul X, micile lor “laboratoare” au fost demult luate de tulumba modernizării, dispărând odată cu ei și ultimii reprezentanți din casta Reparatorilor. Acum nu mai repară nimeni nimic, iar cei care doresc doar să salveze aparențele se străduiesc să inventeze mai degrabă iluzorii ochelari de cal, care să îi împiedice pe ceilalți să vadă petecele din coate, găurile din tălpi și strălucirea demult compromisă a lucrurilor, oamenilor, ideilor sau relațiilor noastre.

Nu mai reparăm nimic, pentru că ne orbește strălucirea de o fracțiune de secundă a unor gablonzuri ieftine, ne amețesc momentele furate ale unor iubiri superficiale și iluzia unor prietenii din mucava, totul devenid dacă nu de unică folosință, atunci de scurtă, foarte scurtă întrebuințare și apoi…apoi nimic, uitarea. Preferăm glanțul în defavoarea ștaifului și hotărâm să nu mai reparăm nimic pentru că nu mai avem timp, nu mai avem chef și nu mai avem cauze, iar vorbele se termină invariabil cu promisiuni pe care știm dinainte de a le face că nu suntem vrednici să le ținem.

Fast food, fast love, fast life… toate au devenit mult prea fast și nu cred că cineva se mai gandește că undeva, cineva asteptă doar un telefon pentru a ne alerga în cale sau că într-o debara zac uitați niște pantofi din lac roșu, carora le-ar trebui doar o pereche nouă de flecuri pentru a se întoarce pe ringul de dans.
Sănătate și minte!
Mai vorbim!

Comenteaza cu profilul facebook

Alte știri de interes

ATENŢIE! Normă de amenzi impusă poliţiştilor! Sindicatul Europol denunță planul MAI

Mihnea Tudor

Adi Bărar, liderul Cargo, internat la ATI în stare gravă

Gloria Pascu

Cîţu, despre planul de redresare a economiei: Eu am făcut o promsiune anul trecut

Mircea Furdu

Pui de urs, rămas fără mamă, salvat din munții Făgăraș. Povestea emoționantă din spatele unei intervenții la limită: După primul biberon a “înviat”

Mihnea Tudor

A început renumărarea voturilor de la Localele din Sectorul 1. Acțiunea se filmează integral

Daniela Arnăutu

Simona Halep s-a vaccinat anti-COVID la Institutul Cantacuzino

Daniela Arnăutu

Acest site folosește cookies. Nu colectăm date personale. Acceptă »