Nu era prima oară când puritatea zidului proaspăt vopsit era maculată de un “purcel” făcut din amprente murdărele de mâini mici, mâinile nepotului său, Victor. Oftă și se gândi că poate se curăță cu un burete înmuiat în puțină apă caldă. Nu putea să se supere pe el, îl iubea ca pe ochii din cap, așa cum orice bunică își iubește nepotul. Primul nepot. Era copilul fiicei sale și ea crescută la rândul ei cu destule probleme, acum o femeie împlinită, cu viitorul în față.
Trebuia sa corecteze cumva chestia asta și cu glas domol își lua inima in dinți și strigă:
– Viiiictoooor! Te rog frumos să vii aici!
Din grădina minusculă, de casă de cartier, se auzea larmă, căci încă se mai duceau serioase lupte sportive acolo, de bine ce nimeni nu se îndurase să îi spună copilului că Europenele de Fotbal se terminaseră de ceva vreme și nu, echipa lui favorită nu câștigase titlul cel mare! Ce rost ar fi avut? Făcuseră cu greu rost de un echipament de fotbal în miniatură exact ca cel al jucătorului favorit. Bucuria aflată în ochii lui Victor la vederea acestui neașteptat cadou, nu poate fi descrisă în cuvinte de om mare. Ideea era să determine copilul să facă mișcare vara asta, care era menită să îndemne la lâncezeală. În fiecare zi se jucau minimeciuri în grădina din spatele casei, în fiecare zi copilul se pregătea serios pentru asta, alerga și făcea ceea ce credea că văzuse că fac jucătorii adevărați înaintea jocului. Adică dădea spasmodic din picioare, lucru amuzant pentru un adult privitor, dar plin de abnegație pentru un copil de patru ani ce se afla.
Mereu “echipa” copilul câștiga, dar asta doar ca să îi ofere prilej să se bucure și să vocifereze victorios atunci când marca câte un gol în poarta improvizata dintr-o băncuță și un scaun. Aveau deja pregătită o cupă din carton învelit în poleiala aurie pentru finala cea mare.
Victor își luă o pauză de la meci și încrezător veni înspre bunica-sa, căci bănuia că avea să îi dea o prăjiturică așa cum adesea o făcea în timpul zilei.
Ai idee cine a făcut amprentele astea aici, și arată spre urmele de mânuțe pe care copilul le lăsase pe zidul proaspăt vopsit?
– Da, știu! Hugo!
– Hugo?!
– Da, el! L-am văzut eu!
– Aham! Poți te rog să îi comunici tu lui Hugo că bunicii nu îi place când el face așa ceva?
– Îhî! …și o șterse bucuros că atât a fost. Scăpase!
Hugo era un băiețel cu o vârstă incertă, nici blond nici brunet, nici înalt nici scund, de fapt Hugo era destul de greu de descris de bine ce în afara de Victor nu îl văzuse nimeni, niciodată! Apărea de obicei când era vorba de vreo poznă dovedită, de vreo căniță spartă, de vreo zgaibă sau de pantalonii cei noi rupți în genunchi nu mai departe de ieri.
Hugo era prietenul cel bun care nu îl lăsa la greu, care mereu îl ajuta pe micuțul Victor să treacă nevătămat peste problemele minuscule de copil de patru ani. Care recunoștea ca a rupt trandafirii bunicii, căruia nu îi era teamă să pedaleze cu maximă viteză pe bicicleta cu pompoane la ghidon, care uneori decupa figuri imaginare de dragoni din cartea preferata uitată pe masa din bucătărie, care se păta pe tricou cu pepene roșu și care, în general, făcea cam ce voia, dar era foarte, foarte onest și recunoștea mereu asta prin gura lui Victor și lui i se părea absolut normal de bine ce era prietenul lui cel mai bun. Atât doar ca avea un mic neajuns: era imaginar.
Hugo e tot ceea ce noi, adulții nu putem fi. E independent, e vesel, prea puțin influențabil, își permite să strige în gura mare adevăruri pe care conveniențele nu ne lasă să le rostim nici în șoaptă, se îmbracă cum dorește, mănâncă exact ceea ce dorește și ceea ce e important, mănâncă exact cât dorește, fără teama că s-ar putea îngrășa! Hugo cântă în gura mare cântecele amuzante, dansează în ploaie și ronțăie covrigi cu susan uitându-se la filme de groază la miezul nopții. Hugo e tot ceea ce un adult își poate dori să fie vreodată!
Hugo ești tu… tu cel pe care doar tu îl știi și pe care conveniențele te-au obligat să îl ascunzi și să îl ignori. E cel care se distrează, chiar dacă afară plouă, e cel care vede frumosul, chiar și într-o grămadă de pietre, e cel care care are curajul să își strige iubirea, durerea, fericirea…
Întrebarea e dacă viața secretă a micului Hugo e atât de amuzantă, cine și ce ne determină la un moment dat să îl abandonăm undeva într-un colț de suflet? De ce alegem să ne transformăm în adulți plictisitori și plictisiți, ce se întâmplă cu toată energia aceea?
Am speranța că totuși într-o zi am să aflu că undeva există un loc secret unde toți Hugo, care am fost vreodată fiecare dintre noi, își continuă existența fără nici o teamă printre baloane de săpun, moriști de vânt și dropsuri colorate.
Eu am decis! Ne vedem acolo! Tu?
Comenteaza cu profilul facebook