Opinii

Livada cu pruni sălbatici

Livada cu pruni sălbatici. opinie de Gabriela Ibens
Livada cu pruni sălbatici. opinie de Gabriela Ibens

Despre fericire s-a tot făcut vorbire și cred că fiecare dintre noi are un reper clar asupra ceea ce l-ar putea defini drept fericit. Sunt oameni care nu găsesc desăvârșirea decât în clinchetul arginților, sunt oameni care se cufundă cu totul în bucuria cărților și a lumilor nebănuite pe care acestea le deschid, sunt oameni care își găsesc fericirea în alinarea sufletelor pierdute, la fel cum sunt unii care se hrănesc cu plăceri carnale sau cu bucuria picturii, dansului sau poeziei.

Dintre toți aceștia, probabil cei care găsesc lumina în viața de zi cu zi, fără a aștepta minuni sau minunați care să le deschidă aripile, cei care găsesc bucuria într-un cântec, într-o fată frumoasă care trece zâmbind sau în amintirea chicotelilor cu colegul de bancă dintr-a doișpea, în lucruri mărunte precum o ploaie de vară sau un fluture albastru, aceștia cred că sunt cu adevărat fericiți.

Din cerdacul casei bunicului se vedea puțin pieziș, dacă te uitai peste lanul mereu semănat cu plante medicinale, o livadă în mijlocul căreia se putea distinge o casă. Locul era ceea ce toată numea “Livada lui Bârlădeanu”. Habar nu am cine a fost domnul acesta și ce hram a purtat, ideea este că locul acela mă atrăgea cum nimic altceva nu o făcea prin împrejurimi. Nu aș putea să spun cu precizie despre ce era vorba, poate ideea că totul este părăsit, căci nu locuia nimeni în casa din livadă sau poate era doar mireasma aventurii unui copil citadin amețit de mirosul verde al ierbii și al prunilor sălbăticiți. Simțeam cum mă cheamă livada și cum mă momește constant, primăvara, cu flori galbene de ceapă sălbatică și cu scânteioare albastre și vara cu promisiunea unor roade date în pârg. Abia așteptam să se zvânte cât de cât pământul reavăn să îmi pot vizita, ceea ce credeam eu a fi, livada mea secretă. Casa din mijlocul livezii mă atrăgea și mă înspăimântă în egală măsură, pentru că în mintea mea de copil de asfalt menirea unei case era aceea de a fi locuită iar ceea ce vedeam nu se potrivea deloc convingerilor mele.

Mereu mergeam acolo în ideea unei mari descoperiri, a unei întâmplări formidabile, a unei povești pe care o voi putea spune cu sufletul la gură nepoților și tuturor celor care vor fi dorit sa mă asculte. Dar niciodată nu se întâmpla nimic. Casa rămânea tăcută și goală, livada se lăsa mereu jefuită de poame și cununi de flori și eu aveam mereu senzația că lipsise foarte, foarte puțin până să declanșez acel ceva, nu știam ce anume, dar oricum trebuia să fi fost ceva formidabil, nemaiauzit și nemaipomenit. Mereu aveam senzația aceea de neterminat, de “Nu se poate! Asta a fost tot?!”, sentimentul acela de dezamăgire și de “trebuie să mai fie ceva”. Ideea că era ceva ce nu se spunea, ceva care nu trebuia aflat, ceva care lipsea ca să se închidă cercul m-a însoțit și este încă prezentă în mintea mea. Veneam înapoi în casa bunicului cu întrebarea “Oare ce a lipsit? Oare cât mai era până? Oare era ceva de văzut și nu am văzut eu?“ un lung șir de “oare” care rămân acolo și se depun. “Oare” după “oare”, după “oare”…

Știți prietenul ăla, de suflet, prietenul căruia îi dai telefonul “acela” indiferent de oră și îi spui ceea ce te macină, ceea ce “te urlă” și nu ai cui să povestești? Eu o am pe Claudia. Ea e depozitarul tonelor mele de “oare” de “ce să fi fost?”, de “băi, tu realizezi?”, ei îi spun atunci când îmi plânge sufletul, indiferent de motiv. Și revers. Multe dintre poveștile noastre nu sunt altceva decât mărturisiri despre clipele în care nu am avut curajul, despre un lung șir de așteptări neîmplinite, de “oare” care ne însoțesc toată viața, unele aflându-și rezolvarea și răspunsul în timp, altele rămânând suspendate acolo, undeva, ca o mărturie a lipsei noastre de curaj, nu de oportunitate, doar de curaj, pentru că oportunitățile se creează.

Una dintre poveștile noastre este despre crush-ul pe care l-a avut cu decenii în urmă pentru un coleg de școala, un băiat care la vremea aceea părea maximul a ceea ce putea să își dorească orice aburită de cinșpe ani, adică un caracter ferm, cutezanță, un pic de alură de cartier și o claie rebelă de par negru. O iubire adolescentină neîmplinită, nu pentru ca nu au fost ocazii, ci doar pentru că fata mea nu a avut curajul să răspundă la ele, s-a ascuns, la propriu și la figurat, după ușa prin care oportunitatea a încercat să pătrundă în lumea ei. Asta au costat-o treizeci de ani de “oare…” oare cum ar fi fost, oare ce mi-ar fi spus… oare…

Timpul a dovedit că a avut dreptate atunci când a fugit. Caracterul ferm și cutezător al puștiului nu s-a dovedit altceva decât faza incipientă a unui narcisism patologic, iar din claia de par negru nu a rămas decât o frumoasă amintire. Ăsta e cazul fericit în care timpul îți oferă răspunsurile așteptate. Acoperă “gap-ul” lăsat de o neîmplinire rămasă suspendată. Dar ce te faci cu restul, cu zecile, cu sutele de găuri care rămân în armură. De ce să nu rezolvi mereu asta atunci, pe loc? De ce sa riști mereu păstrând deschise acele cercuri și irosindu-ți timpul și energia punându-ți întrebări tardive? Acum câteva zile, Claudia m-a sunat spunându-mi ca a luat o hotărâre importantă în viața ei exact din acest motiv, pentru a evita întrebarea “oare cum ar fi fost dacă?”. Atunci am știut ca s-a copt, că e gata.

Desigur, destinul are planuri speciale pentru fiecare dintre noi, dar oare nu asta este ceea ce numim “viață”? O lungă înșiruire de “livezi” de la care aștepți prea mult, un lung șir de “oare” care pretinzi că nu există sau o întreaga colecție de “uși” după care ne ascundem atunci când ele tocmai se deschid?

Făceți-vă un bine și profitați de orice ocazie vi se oferă!

Încetați să așteptați surprize de acolo de unde nu e nimic de oferit, încetați să lăsați privirea în jos in fața unor închipuiri false! Oamenii au exact puterea pe care voi îi lăsați sa o aibă. Închideți cercurile și nu lăsați coconul protector pe care încercați să îl formați o viață întreagă să fie compromis de găurile lăsate de prea multe întrebări. Lăsați omida timidă și plină de întrebări să devină minunatul fluture albastru la care visați! Curaj!
Mai vorbim!

Comenteaza cu profilul facebook

Alte știri de interes

Eu vreau! Eu pot! Eu am!

Gabriela Ibens

Avocat Toni Neacșu ne dă o veste proastă: Președintele poate tărăgana cât vrea numirea unui nou prim-ministru

Mircea Furdu

”Festivalul democraţiei” s-a încheiat în PNL. ”Echipa câştigătoare” a învins la scor în urma unui congres desfăşurat într-o atmosferă de meci de fotbal

Mihnea Tudor

Prea picant pentru a fi fericit

Gabriela Ibens

Vortex motivațional sau ceea ce începe rău se termină (uneori) cu un hohot de râs

Gabriela Ibens

Românii vor ieși în stradă, peste 2-3 luni. De foame! Dar va fi prea târziu… Opinie de Cozmin Gușă

Mircea Furdu

Acest website sau tool-urile externe, folosesc cookie-uri necesare pentru buna lui functionare, in scopurile descrise in politica de cookie-uri. Pentru a afla mai multe despre acestea si despre modul in care poti sa revoci acordul pentru cookie-urile folosite, te rugam sa consulti Politica de COOKIES. Prin inchiderea acestui mesaj de notificare sau continuarea navigarii in website in orice fel, iti dai acceptul pentru folosirea de cookie-uri. DE ACORD Termeni si conditii »