De pe la sfârșitul lui August timpul părea să nu mai respecte legile firii și se compresa, devenea din ce în ce mai scurt, mai neîndestulător, sau cel puțin asta era impresia noastră și nici unul nu avea îndrăzneala să spună, dar… se apropia ziua aceea, mda, știți voi…15 septembrie.
Începea să miroase între blocuri a nuci verzi și ardei copți, a fum iute de vinete și a cratițe uitate pe foc în care bolborosea bulionul. O paradă veselă de sacoșe doldora de gogoșari rumeni și roșii crăpate de coapte sau de ploaie defila prin fața noastră, era vremea fructelor și știu că mereu se găsea câte unul din vecinii care ne vedea adunați ciotcă pe bănci și ne omenea cu câte o grămăjoară de caise, mere sau pere.
Perioada concediilor cam trecuse și unul câte unul ne întorceam toți acasă, iar părul decolorat de soare și genunchii juliți de la cine știe ce sârme din gard sau căzaturi pe asfalt erau martorii tăcuți ai unei veri care, voiam sau nu… luase sfârșit.
Nici unul dintre noi nu pomenea asta, dar curând avea să înceapă școala și încercam cu disperare să facem cele două săptămâni care mai erau până atunci, pentru că nu era posibil mai lungi, atunci măcar memorabile. Diminețile ne erau ocupate de brusca amintire a îndatoririlor de școlari si de faptul că aveam o grămadă de exerciții si de teme de rezolvat peste vară, teme care păna atunci stătuseră liniștite în sertare, care avea sertare, care nu, in vreun ghiozdan uitat prin camara. Gheba, Nițescu și încă o grămadă de domni erau pomeniți nu neapărat cu plăcere în discuții și în gânduri, iar simpla lor aducere aminte era o povară pentru noi, deoarece asta însemna matematică, iar eu una, recunosc, am urât-o de când mă știu.
Dar după amiezele erau numai ale noastre, iar serile aveau parfumul acela greu de asfalt încins și iarbă cosită. Prea rar am mai simțit mirosul acela…
În bucătăriile încinse de copturile de peste zi se auzeau din ce în ce mai des șușoteli care prevesteau deciziile financiare ce aveau să fie luate, deoarece începerea școlii venea mereu și cu cheltuieli, cu teniși noi, penare, carioci și creioane, stilouri și celelate lucruri necesare. Nici dupa 45 de ani maica-mea nu a iertat-o pe librăreasa care îi vânduse juma’ din prăvălie, convingând-o că toate lucrușoarele alea îi sunt neaparat necesare odorașului pentru a merge în clasa întâi. Eu aveam șase ani și abia învățasem să nu mă mai scobesc în nas și îmi dădusem mâna să desenez purcei mai mici decât o coală de bloc desen, dar m-am dus în prima zi de școală inclusiv cu compas și raportor în ghiozdanul de carton presat, că deh…”doar nu vrei să retezăm încă din prima zi aripile copilului către Nobel?!”.
Rând pe rând apăream cu pantofii noi luați pe furiș pe afară atunci când părinții erau încă la serviciu (cuvântul job mai avea mult până să intre in uzanțe), doar ca să îi vadă un pic ceilalți copii. Pe la începutul lui Septembrie sfârșeam toți îmbrăcați aproximativ la fel și asta nu din spirit de solidaritate, noooo, ci doar pentru că toți parinții cumpărau ce aveam nevoie de la complexul de peste drum. Magazinul de haine și pantofi era la etaj, lângă Cofetaria unde nu prea găseai mare lucru și cârciuma, o bombă sordidă care mirosea iute a RDV și a vin prost, intitulată cu mare pompă “Restaurant” și asta doar probabil pentru că avea fețe de mese și terasă.
Toată lumea cunoștea pe toată lumea, căci se mutaseră cam în același timp acolo, exact după ce cartierul a fost dat în folosință, cam prin 67- 68, așa că știam vânzătoarele după nume sau, dacă nu erau prea de treabă, după poreclele date de noi, copiii.
Sub scările Complexului era o tutungerie mică, mică și nelipsitul ghișeu verde de Loto Prono. Am încă în minte mirosul iute de tutun și cosmeticale ieftine care domnea înăuntru. Pentru noi, aia era un fel de Peștera lui Ali Baba cu rafturi din placaj pe care puteai vedea sticluțele din plastic în formă de mașinuță, cu un dop negru cu parfum de trei lei sau pernuțe de șampon galben Larex, țigări Carpați sau Snagov, lozuri colorate și jucării ieftine sau ziare mirosind a cerneală proaspătă. Dar ceea ce noi găseam cel mai tentant erau niște minunate cutiuțe colorate din carton, cu un fluturaș desenat pe ele, în care aflasem, desigur de la unul dintre copiii care avea ceva frați, surori mai mari, că se aflau prezervative , adică ceea ce înțelesesem a fi niste fermecate baloane chinezești și, cu toate că eram tentați, nimeni nu avea curajul să ceară și să cumpere vreo cutie, oricum nefiindu-ne prea clar ce sunt alea, oricum ar fi avut un sfârșit cu totul și cu totul diferit față de destinația inițială.
Apoi, cu căteva zile înainte de 15, începea parada bretoanelor, în egală măsură la băieți cât și la fete, și asta doar pentru că moda cosițelor lungi nu prea prinsese sau poate așa era doar calculul din partea părinților în ceea ce privește podoaba capilară a fetițelor. Cei mai curajoși dintre noi se duceau singuri, frizerul înțelegând de îndată despre ce era vorba atunci când întreba cu voce egală în timp ce punea scândurica pentru copii pe scaunul de tuns: “Pentru școală?” și noi dădeam învinși a aprobare din cap și oftam… ”pentru școală!”… și incercam să ascundem nodul care ni se punea brusc în gât!
Cu o seară înainte apăreau florile, de obicei gladiole imense cu cozile foaaarte lungi pe care aproape că le târam prin colb sau, cel mai sigur, Ochiul Boului, cumpărate în buchete legate cu ață de papiotă de la lipovence din Piața Mică. Garoafele burgheze au apărut în peisaj mai târziu.
Uniforma cea nouă mirosind încă a magazin, pantofii lucioși, ciorapii din ațică și cămașa mereu apretată și călcată la dungă, batista, panglica din elastic și două funde imense și inutile pentru părul meu cel scurt întregeau echipamentul frumos rânduit pe spătarul fotoliului.
Oftam și mă bagam în pat devreme, mai mult cu forța, pentru că simțeam, știam că au mai rămas înca multe lucruri nefăcute sau nespuse în cele trei, prea scurte, luni de vacanța! Știam că totul era pregătit pentru a doua zi, verificasem deja de cinci ori, încercam să adorm, dar emoțiile…
Dimineața de 15 semăna mai degrabă cu un concurs de coruri pentru vrăbii pentru că larma în jurul școlilor era îngrozitoare, bâzâielile bobocilor, chirăielile și țopăielile de veselă revedere pentru cei mai măricei, panicile și frăsuielile inutile pentru ansamblurile de bunici si părinți adiacenți celor mai alintați fiind, toate, cât se poate de prezente.
Parentingul se rezuma la a pregăti un șnur trainic pentru cheia de la gât, un scurt, dar foarte convingător, instructaj, care, invariabil, se termina cu cuvintele… ”iar dacă uiți să închizi ușa sau pierzi din nou cheia, căciula sau stiloul, te mănânc!”, iar mai toți ne încolonam respectuoși si ne îndreptam benevol înspre ceea ce avea să ne fie loc pentru încă un an de aventură.
…iar apoi, ne dădeam seama că de fapt ne fusese dor de mirosul de cretă și de buretele mereu prea tare înmuiat în apă, de alergatul de bezmetici pe coridoarele lungi ale școlii, de băiețelul sau fetița de la a cincea be, de jocul cu nuci sau cartonașe de la cutiile de chibrituri, din timpul pauzelor, de mirosul de pâine cu unt uitată și găsită tuflită în pachetele învelite în servețele din ghiozdan, de mirosul de caiet nou și de cel al cernelei chinezești.
Trecuse încă o vară…
Comenteaza cu profilul facebook