S-a făcut iar timpul ăla când ne surprindem zâmbind în nedrept de scurtele pauze pe care le facem între un lucru important și alt lucru și mai important pe care îl avem de făcut, zâmbet adresat copilului care își petrecea timpul cu nasul lipit de geam în speranța că, de undeva, miracolul se va arăta.
De departe, cea mai funny întâmplare care îmi trece prin minte în legatură cu Crăciunul și mult căutatul lui Spirit este cea ai cărei actori principali au fost cei doi băieți ai unei prietene. Cel mic, Matei, mai ancorat în realitate, avea vreo șase, șapte ani și cam prinsese șpilul cu apariția miraculoasă a cadourilor de Crăciun, așa că a găsit de cuviință să împărtășească acest secret și lui frate-său. Chiar dacă e mai mare cu vreo doi ani decât Matei, Călin nu era pregătit absolut deloc să primeasca această veste care îi dădea peste cap toate convingerile, așa că a hotărât, după ce și-a șters cu obidă mucii pricinuiți de orăcăielile amarnice, să-și ia soarta în mâini și să clarifice o dată pentru totdeauna ceea ce-i vânduse fra-su ca informație 100% certă, adică aia precum căreia Moș Crăciun nu există. Fiind produsul erei Disneyland, a procedat exact ca în scenariile clasice. A pus un pahar cu lapte și o prăjiturică pe pervazul ferestrei de la etajul doi al apartamentului în care stătea împreună cu parinții, fereastra pe care se presupune că trebuia să-și facă intrarea Moșul, iar alături, a pus un bilet pe care era scrisa o singură frază.
SANTA, DACĂ EXIȘTI, PUNE UN SEMN AICI ⬜️
IAR DACĂ NU EXIȘTI, PUNE UN SEMN AICI ⬜️
Eu cu Moșul, comunistul Gerilă, numit așa până la revoluție, am avut o relație foarte specială încă de la grădiniță, vremuri în care educatoarele organizau serbări menite sa gâdile orgoliul părinților mândri de odraslele lor, în timp ce își priveau odorașele ca pe un viitor membru al Baletului Regal din Londra, dansând, cu grație de godăcei, “Alunelul”. Am recitat plină de abnegatie poezii despre săniuțe care zboară și fulgi care fac niște treburi prin aer, doar la gândul că la un moment dat, de undeva, de după draperia roșie ce acoperea ușa, Moșul o să vină așa cum o mai făcuse. Doar că anul acela a avut ceva special.
Ori începusem eu , la cei patru, cinci ani ai mei, să semăn un pic din profil cu Sherlock, ori prinsesem ceva minte, dar mi s-a părut un pic cam îndoielnică apariția asta. Părinții aduseseră din timp cadouri, care erau acum îndesate într-un banal sac din cânepă, Moșul avea parpalacul ăla lung, regulamentar, de Moș românesc, dar de aici începeau părțile nu prea conforme. Era gras și roșu în obraji, ceea ce nu era neaparat un necaz, dar barba, hmmmm, cu barba era ceva în neregulă. Nu mi s-a părut deloc dubioasă masca din plastic ieftin pe care o avea pe față, dar barba era dintr-un vălătuc de vată.
Hmmmm! Ciudaaaat! Și apoi, nici vocea nu era ceea ce trebuie, știam eu de la televizor. Era prea subțire. Dar încrederea mi-a fost zdravăn zdruncinată abia când i-am văzut pantofii. Erau exact ca pantofii cei maro ai Ilenei, bucătăreasa! Ia stai, și vocea era a ei, și obrajii ăia roșii care se ițeau de sub barba cea urâtă!
-COOOOPIIII!!! MOȘ GERILĂ E ILEAAAANAAA!!!
Atitudinea asta revoluționară n-a picat prea bine! Se vede că ceilalți nu erau încă pregătiți să devină Che Guevara, ei fiind acolo să creadă și să molfăie ciocolățelele ieftine ce ieșeau ca prin magie din sac. Așa că mi-au fost degrabă tăiate aripile de viitor investigator, spunându-mi-se in privat că sunt apreciate atât entuziasmul meu cât și acuitatea mea vizuală, dar că ăsta ar trebui să rămână secretul nostru! Te roagă, mama, uite și Doamna Darie, educatoarea! Am tăcut, ce era să fac!
Aia a fost prima mea lecție de politically corectness! Să ne prefacem că e totul bine și că nu vedem că Moș Crăciun e Ileana bucătăreasa.
În timpul ăsta, acasă, globurile din sticlă adevărată și beteala care mirosea a metal oxidat ieșeau din cutiile de pantofi în care statuseră peste an, puținele bomboane de pom care rezistaseră erau agățate cu ațică în pom, alături de ceva suporturi de lumânări și o instalație bicisnică, reparată an de an de taică-meu, urmată de vârful roșu și ascuțit care atingea mereu plafonul, plus beteala tăiată din hârtie creponată. Cam asta era tot. Dar pentru mine aia însemna magie! Îmi plăcea să mă strecor sub brad și să stau acolo cu ochii întredeschiși și să mă uit la luminițe. Ai mei mă păcăleau invariabil cu ajutorul vară-mii, care îmi distrăgea atenția în timp ce îmi puneau cadoul sub brad, iar unul dintre ei suna pe ascuns la usă!
Voi înțelegeți că mult timp am crezut că în anul ăla aproape l-am văzut? O miime de secundă a lipsit, uite-atâtica! Dacă aș fi alergat mai repede, dacă aș fi fost mai atentă… dacă…
Desigur, zâmbesc acum amintindu-mi toate astea, dar și mai incredibil mi se pare că în seara asta, bătrână fiind, mi-am petrecut un sfert de oră afară, în grădină, zgâindu-mă cu binoclul la cerul foarte, foarte senin pe care iubitul meu soț mi-a spus că vede ceva foarte ciudat. Era ciudat, e-adevărat, o chestie care semăna exact, băi dar exaaact cu sania trasă de reni a domnului Santa! Ce să fie asta? M-am zgâit, desigur că m-am zgâit, dar de ce nu sesiza nimeni altcineva? Poate pentru că, într-un final, am realizat că ceea ce credeam eu că e cel puțin o formațiune de farfurii zburătoare, dacă nu sania fermecată, erau de fapt ultimele frunze din plopul din grădina vecinului, care în lumina reclamelor străzii aveau o anume reflexie. Mda, iaca mai pățăști și din astea.
Dar recunosc, pentru o miime de secundă m-am gândit că măcar știu sigur că nu e Ileana, așa că taaare mi-a plăcut ideea că aș putea să abandonez orice urmă de rațiune și să încerc să scriu pe o bucată de hărtie lasată pe pervaz lângă o prăjiturică și un pahar cu lapte,
“Moș Crăciun, dacă exiști…”
Sănatate și minte!
Mai vorbim!
Comenteaza cu profilul facebook