Să evadezi pe vremea aia din colonia dormitor în care locuiam, era echivalentul de astăzi al unei călătorii pe Lună, știi că există, ai auzit povești despre ea, ai idei mai vagi sau mai precise cu ce se mănâncă Luna asta, dar, în același timp, știi că niciodată nu ai s-o atingi.
Fiecare dintre noi cunoștea pe cineva care auzise despre altcineva, care avea o rudă despre care știa Vecinul Costel siiigur că fusese în străinătate. Și suna ciudat… stră-i-nă-ta-te.
Îi puteai numără pe degete pe cei care ieșeau din țară, pentru că vremurile nu erau tocmai prielnice peregrinărilor, ci mai degrabă furișagurilor și tupilișurilor, ascunzișurilor și pândelor, căci pentru cine nu știe sau, din fericire, a uitat, supravegherea era strictă și venea de la cine nu te așteptai, așa că oamenii își creaseră un sistem de autoapărare și tăceau în ei, tăceau în ei despre orice. Erau mai bine așa, căci vorbăreți erau doar cei care supravegheau și provocatorii.
Vestea că unul sau altul “a plecat afară” era spusă pe șoptite și cu jumătate de gură, nu știai cine te află că vorbești despre asta și nici nu voiai să afli prea curând. Chiar dacă se făceau bancuri și se spuneau glume, se râdea timid, cu jumătăți hâde de gură pentru că, nu de puține ori, auzeai că pe cutare “l-au săltat” pentru un banc spus la o agapă cu prietenii sau la o cumetrie între rudele de la țară.
Ideea noastră despre Occident era destul de confuză, pe de o parte erau buburuzele și iepurașii pe care îi vedeam zburdând în puținele filme care veneau de acolo, iar pe cealaltă erau veșnicele imagini cu oameni care dormeau sub cerul liber, adăpost fiindu-le cartoanele pe care le găseau prin gunoaie. Știam că adevarul e undeva pe la mijloc, dar cine decidea care este mijlocul și ce însemna mijlocul ăla? Adică, da, oamenii dormeau sub poduri pe cartoane, dar oare cartoanele erau imprimate cu flori, și apoi, care era treaba cu americanii ăia care erau toți îmbrăcați în blugi, (cum altfel erau să fie îmbrăcați dacă erau filme Western?)? E adevărat ca mestecau toți gumă de toate culorile curcubeului și că aveau pixuri transparente și abțibilduri colorate, așa cum văzusem noi că ii trimisese Vioricăi mătușa-sa din Canada?
Desigur, francezii cu siguranța nu purtau peruci pudrate și nici nu cântau șansonete pe stradă, dar dacă nu făceau asta, atunci ce făceau? Se plimbau ei oare cu pudelii în lese cât era ziulica de lungă pe podurile de peste Sena, mergeau toată ziua cu trăsura? Hmmm?!
Din când in când mai puneam mâna pe câte un catalog anual Neckermann, pentru cine nu știe, acesta a fost etalonul eleganței supreme și, în același timp, maximul la care cineva putea jindui, probabil în cartierele mai colorate utilizându-se și astăzi in conversații substantivul propriu pentru a defini ceva “rafinat” , “de la mama lui”. Să fi avut pe mână o revistă Paris Match deja era o chestie la care numai “zeii” se puteau gândi, și asta doar pentru ca revista aceea conținea și o brumă de informații pe care nu le puteai afla de niciunde altundeva. Despre Pif, o altă legendă a copilăriei noastre, probabil că merită să facem vorbire separată, pentru că știu că multora numele acesta le râcâie și acum in suflet amintiri frumușele.
Oamenii plecau cu contract să muncească în țările cu care România avea înțelegeri economice, în general pe platforme petroliere sau activități conexe, cu toate că poate acum nu vă vine sa credeți, dar a existat o vreme când chiar eram cei mai buni la chestii de genul acesta. Filiera Siria, Iran, Irak a fost poarta de intrare a generații întregi de carpete de bâlci cu Răpirea din Serai, adevărată mană cerească pentru “ trend lancerii” vremii in materie de decorațiuni interioare. Nu știu dacă mai țineți minte, dar rupeai gura târgului și inima vecinei cu niște perdele de Pașcani și cu o carpetă bine plasată pe un perete cu vedere la drum. Recunoșteai o nevastă de “sirian” din ăsta după lanțurile groase din aur pe care le purta la gât și după cerceii monumentali care îi atârnau la urechi. Bunăstarea vorbea!
La fel de bine bunăstarea strălucea, pentru că unul din beneficiile imediate ale unui stagiu afară, era o oareșce chivernisire, urmată în cazurile fericite de reparațiile gurilor știrbe de prea mult timp. Așa își făceau apariția caninii din aur a la Joe Pesci și zâmbetele lătărețe pe fețele rumene a sănătate, căci investiția degeaba e investiție dacă nu o vede nimeni, dictonul părând a face și in ziua de azi destui prozeliți.
Gândindu-mă mai bine, nu cred că în ziua de astăzi situația e mult diferită, fiind destui concetățeni care încât mai speră să găsească carpete cu Răpirea din Serai atunci când călătoresc, care dintr-o vizită in inima istorică a Turcie nu ar înțelege decât două cuvinte și anume “blugi și geacă”, care dacă întâmplător ar nimeri în Petra ar căuta “ un lănțic frumos din aur pentru soție” care în Berlin ar căuta doar cafeaua din Aldi, precum și Ungaria pentru ei ar însemna “detergentul ăla ieftin și bun”. Vorba precum căreia “Poți scoate omul din țară, dar nu și țara din om!” e cumplit de aplicabilă unui procent mult prea mare din populație și îmi mențin părerea că cine a plecat din țară cunoscând doar două cuvinte în românește și acelea fiind “ursul și sapa” se va întoarce să-și viziteze familia cunoscând aceleași cuvinte, dar în italiana, spaniolă, engleză sau cine știe ce altă limba a țării de adopție.
Omul nostru nu e deschis și nici dispus să învețe, să se plieze sau să se rafineze. El va fi tentat să încerce să facă mereu și mereu aceleași lucruri pe care le cunoaște de o viață, sa mănânce aceleași feluri de mâncare, să repete la nesfârșit aceleași greșeli și să se însoțească cu același tip de oameni care de fiecare dată l-au ținut in loc.
Cam atât m-am gândit eu să vă spun astăzi.
Sănătate și minte!
Mai vorbim!
Comenteaza cu profilul facebook