Acum ceva vreme, citeam undeva că nu e deloc bine să te reîntorci în locurile în care ai trăit o emoție puternică, mai ales dacă acea emoție a fost pozitivă. La vremea aceea mi s-a părut a fi doar o opinie nu prea inspirată, probabil a unui psiholog, opinie care mi-a lăsat totuși un oareșce semn de întrebare din seria “Ce-o fi vrut totuși să spună autorul?!”. Ideea voia să spună că dacă ai trăit undeva ceva frumos, mulțumește-te să păstrezi în minte momentul acela așa cum a fost el, cu locuri, oameni și vorbe, fără a încerca o reinterpretare alterată peste timp.
Asta am pățit astăzi momentul în care am dat peste o postare de FB care ne întreba cu ce melodie asociem ploaia. Inițial mi-a venit în minte ceva din Alifantis, dar apoi iar m-am trezit cu zâmbetul ăla pe față, zâmbetul ăla niciodată terminat, adresat nimănui, poate doar celor care eram acum ceva timp. Zâmbetul amintirilor.
Cum putusem să uit de Gazebo, “I like Chopin”, melodia preferata a Monicăi? Și, exact cum era de așteptat, am căutat-o. Era acolo, mă aștepta! Mmmmm… eram din nou într-a zecea.
Dar imediat după cântecelul meu, mai era ceva, o altă versiune, dar de data asta din 2019, acompaniamentul fiind asigurat de Orchestra Simfonică din Graz. Bun, zic eu! Minunat! Și dau play. Ceea ce nu am prevazut e că domnul Paul Mazzolini nu prea mai era flacăiandrul ăla din clipul pe care îl văzusem mai devreme. Am mărit imaginea! Da’, dom’le! El e! Gazebo! Băi, da’ de ce e așa de bâtrân? Unde era băiatul ăla frumușel? Apoi mi-am amintit că am oglindă în casă și un CNP care începe cu 6. Mda!
Asta mi-a adus aminte că nu era prima dată când mi-o luam în felul ăsta! Acum ceva ani, mi-am cumpărat, cu bucurie în suflet, bilete la un concert Depeche Mode. Mă avertizase Nico, care fusese înaintea mea la concert, că domnul Gahan nu prea mai era ceea de trebuie, dar mi-am zis “Băi, la naiba! Cât poa’ să fie de fleșcăit?” Și m-am dus cu încredere și speranță!
Primul semn nu tocmai bun a fost exact la intrare, unde în puzderia aia de oameni (sala are 23.000 de locuri) nu prea erau tinerei. Hmmmm, ciudat! Unde-s depeșarii Belgiei? Pe cine au trimis ei la concert?! Bunicii? Mătușii? Ce sa mai zic despre membrii trupei! Erau ei și totuși nu prea! Unde erau sprințarii (daaaa, știu, pânâ și folosirea termenului “sprințar” mă încadrează într-o anumită categorie de vârstă!) care ne făceau sa dăm cu basca de pământ în discoteci? Cooom??! Nici basca nu mai poartă nimeni?! Nici termenul de “discotecă” nu mai e prea actual, așa-i? Am văzut un Dave Gahan nu zic bătrân, nooo, hai să ii zic matur, dap, matur e bine!
Apoi am fost oleacă îngrijorată atunci când alături de mine s-a așezat un domn cam coptuț, spre 60, îmbrăcat regulamentar într-un pulover zdravăn pe gât, cu toate că în sală era destul de cald. Mi-am zis… ”Mno, un nostalgic!”. Băi dar nu reușeam deloc deloc să îl introduc în ecuație. Nu mi-l puteam închipui nici tropăind la Personal Jesus, nici răcnind cu noi “All I ever wanted, All I ever neded…” Așa a și fost. A început concertul, bucurie moderată, oamenii dădeau conștiincios din cap, mai mult a aducere aminte, decât a entuziasm. Erau melodii de pe albumele noi. Daaa, măăă, au și albume noi! Băi, băiatule, dar în momentul în care au început să cânte din alea vechi, numa’ ce mi ți l-am văzut pe domnul de alături smulgând-și efectiv pulovăroiul ăla de pe el și rămânând într-un tricou regulamentar inscripționat cu numele trupei, oleacă cam strâmtuț, (se vede treaba ca era cumpărat la un concert mai vechi), dar încă OK, și mi se pune omul pe țopăit ritmic și cu mânuțele agitate, în sus. M-am uitat in jur, toți moșuleții ăia înviaseră, tropăiau, cântau, dansau… TRĂIAU!!! Apoi am realizat ca nu numai eu eram din nou într-a zecea, toți unchieșii ăia redeveniseră adolescenți. Erau de vârsta mea.
Vă spun drept, am ajuns acasă și m-am pus pe bocit. Stricasem vraja.
E doar o întâmplare că îmi amintesc toate astea exact acum când e fix perioada examenelor de absolvire, dar și vremea revederilor absolvenților de liceu, facultate sau ce-o mai fi. Vă povestesc toate astea în speranța ca vă veți păstra zâmbetul melancolic pe buze chiar și atunci când o să constatați că sex-simbolul clasei și-a pierdut podoaba capilară sau fata de care erați crâncen îndrăgostit afum 30 de ani are acum +30. Kile. Credeți-mă! Nimic din toate astea nu contează!
Iertați-i și iertați-vă! Trăiți!
Mai vorbim!
Comenteaza cu profilul facebook