Unchiu’ Pătru, Dezlegătorul de Limbi

– Tu, Aurică! Ia adă o cloanță di’ai galbină!

Tot satul știa că făcea răchie bună Unchiu Pătru. Avea vreo treizeci de pruni sălbatici pe o coastă, în josul satului, careia nu-i putuse da nici-o folosință într-ale gurii, așa că hotărî că cel mai bine era s-o lase așa cum o lucrase Bunuțu și să cerce să scoată ce-o fi mai bun de pe urma ei. Așa descoperise că răchia făcută cu roadele de-acolo e singura în care brobonelele saltă jucăușe, fără alt ajutor decât cel dat de soare și nu de zahărul adăugat, așa cum facea tot satul.

Era om bun și respectat Unchiu, scurt la stat și la grai, toată lumea știa că odată zisă, vorba lui rămânea bătută în cuie, căci niciodată nu grăia fără lungă chibzuință. Fusese hărăzit cu darul cunoașterii la om, fiindu-i de ajuns numai o privire piezișă pe sub sprâncenele stufoase pentru a hotărî dacă omul din fața lui merita o a doua înfățișare ori nu.

Când fii-sa a mare venise cu flacăul ăsta, Pandelică pe numele lui, Unchiu, ca niciodată, nu putuse decide că-i de bine sau de rău, așa că hotărî să-l supună la probăluială, cea a dezlegarii limbii și a slobozirii adevărului, căci toată lumea știe că doar din gura bețivului și a copilului poți afla adevărul fără prefăcătorii.

Pe fii-sa o știa luminată, dar nu foarte pregătită în ale vieții, pentru asta vină găsindu-i numai nevesti-sii, Aurica, căreia de drept îi căzuse în sarcină a căta de copii. Femeia făcuse cum știuse ea mai bine, dar vremurile se schimbaseră și lumea devenise cu mult mai rea decât s-ar fi așteptat oricine, iar dacă nu aveai mintea să gândești că pe imașurile pe care le credeai smălțate cu flori, cu siguranță vei da și de balegi în care s-ar putea din neatenție să calci, viața putea să-ți ofere surprize nu tocmai plăcute.

Cercase să grijească bine de copii, purtându-i prin școli în care el, Pătru, nu putuse merge, căci așa erau vremurile de după “Războiu’ al Mare” așa cum îi zicea tătâne-su, om bun și blând din vatra satului, dar care afar’ de bătătura în care își ținea oile iarna, cei opt copii și o nevastă rea de gură, nu avea altă avere de oferit, așa că Pătru se văzuse nevoit să se opreasca cu cartea la pragul unui maistru de acum sau “maestru” așa cum pe bună dreptate îi plăcea lui să se numească că e.

Atâta părere de rău avea și el în viață, că nu putuse să termine școala și să se facă “domn”, așa cum mulți îl considerau a fi, poate și din cauza că și atunci când venea vorba de meserie, cuvantul Unchiului atârna greu, uneori mai greu decat al unuia cu școală multă, dar care, fără experiență, nu avea valoare.

În Daria, fata a mare, Pătru își pusese toate speranțele și, așa cum se întâmplă atunci când ai vise neîmplinite, se uita la ea ca la viitorul familiei, pentru că, dintre cei trei copii, ea era cea mai pregătită să ducă numele mai departe cu mândrie, așa cum visase el ca o să se întâmple.

Îl luase un pic pe nepregatite vizita asta, pentru că în mintea lui, Daria nu era coaptă întru ale măritișului, dar nu s-ar fi pus împotriva copiilor, pentru că din experiență știa că nu e bine să te pui contra vremurilor și întâmplărilor, ci să cerci să mergi cu ele alături și să le potrivești așa fel încât să-ți fie prielnice.

Porunca să aducă o sticlă cu răchie “de’ai galbină” căzuse greu în urechile Aurichii, nu pentru ca n-ar fi vrut risipită licoarea, ci pentru că știa că Pătru părăduiește beuturica mierie numai la întâmplări d’ale marile cum ar fi Paști, Crăciun ori vreo nuntă sau botez în neam. De altminteri nici nu făcea decât cinci litre în fiecare an, “fruntea”, cum îi zicea el, adică prima scursură din cazan, după ce licoarea prindea a se limpezi. Gălbeneala îi venea de la butoiașul de dud în care tăria își găsea adăpost până când cădea pradă gâtlejului.

Răchia mărgelată era menită să descrețească frunți, să dezlege limbi și să dea idei de danțuri și chiuieli noi celor care o cercau, Aurica folosind-o cu folos și ca medicament, tăria ei tăind din rădăcină orice rău ar fi putut să apară pe nepusă masă. Cu mirare s-a uitat la bărba-su, atunci când i-a cerut să aducă “cloanța”, pentru că nu pricepea ce au a sărbători. Venise fata cu un băiet, fain ficior, drept, mândru la stat, cânepiu la păr și cu un zâmbet frumos, dar cam scump la vorbă, întocmai ca și Pătru! Ce? Ce era?

Eh, exact scumpetea asta la vorbă nu picase tocmai bine Unchiului. Pandelică drept așe era, înaaaalt, frumoooos, nu morocănos, numa’ cam tăcut, cam prea tăcut. Apăi tocmai tăcerea asta nu-i plăcu lui Pătru! Ori omul ăsta avea oarece a ascunde, ori nu avea prea multe de zis, dar de dragul fii-si, Pătru se căznea sa afle care era pricina. Dupa trei păhărele de răchie, cuvintele prindeau a se înșirui exact ca și mărgeluțele de jucau vioaie în pahar și cei nedeprinși cu licoarea purcedeau a spune și ceea ce nu doreau, pentru că în urma aburilor tari, gura se descleșta slobozind adevăruri care numai la beție erau spuse. Pătru cunoștea prea bine jocul aista și nu de puține ori îl jucase și el, iar faptul că acum hotărâse să-i dea frâu, nu era decât pricină de ridicat din sprânceană din partea nevesti-sii.

– Șiiii, zi-mi așa, ficior! Ai oare ceva stare, pentru că știi prea bine, o fată ca Daria are oareșce nevoi pentru care noi am căznit până acu’ a le stinge, de’amu, ție ț-o fi rândul!
– Apăi ce nevoi, tată socrule, prinse a grăi Pandelică, că doar o iau de nevastă, nu de țiitoare! Și o nevastă nu are nevoie de prea multe, nici trențe și nici chiclazuri, pentru că nici vorbe multe nu mai are de schimbat cu nime afar’ de mine și de copiii pe care o să îi avem! …și prinse a necheza a râs, roș tot în obraz ca o sfeclă abia scoasă din cuptor.

Atât i-a fost de-ajuns bătrânului, privirea i se înnegură și glasul i se se topi a morocăneală!
– Mno, apăi îi bun de știut!
Ș-atâta o fost toată vorba lor!

Daria aștepta spusa tătâne-su cu mâinile frământate, dar după privirea uncheșului, înțelesese că nu i-a fi pe plac ce-avea să audă.
Așteptă până rămaseră numai ei și întrebă din ochi cu inima strânsă.
– D’apăi, fata tatii, prea multe nu am a grăi cu tine, pentru că văd că deja ai gândit cu inima și nu cu mintea, dar eu atât ț-oi spune: la mine în bătătură plânsă și pălită tu n-ai ce căta! Dacă ți-i a-ți schimba gândul, apăi să-mi spui numa!

Era prima oară în viață când Daria ieșea din cuvântul lui Pătru, iar asta o făcea să pășească în fața altarului cu inima îndoită. Îl iubea pe Pandelică, de altfel, era și primul bărbat care îi ridicase poalele și în mintea Dariei asta suna deja a legământ.

S-au luat în toamnă, după culesul porumbului și având pe masă vin de ăl nou, dar Pătru răchie de a galbină n-a scos, pentru că inima îi era înnegrită de durere și nu gândea că avea ceva de sărbătorit. Își vedea sfărâmate visele alea mari și copila dată după un oareșcare cu spate lat și râs ca de cal. Dar nu asta îl necăjise pe bătrân, ci gândul că străinul ăsta care îi lua fata, n-a ști nicicând prețui ceea ce a primit și se ruga în gând Bunuțului să se fi înșelat și să vadă într-un târziu că Pandelică era un om bun și îngăduitor, așa cum își dorise el pentru copilă.

N-a fost să fie așa, după patru ani Daria născu un prunc, după alți doi încă unul și tot așa părea a se înfăptui fericirea în casa lor, dar numai ea știa cum îi răsunau acum vorbele bătrânului în urechi, căci nu avea casă bună cu Pandelică, dar de rușine, nu îndrăznea să zică nimănui nimic.

Așa trecură anii, acum Daria nu mai are nimic din fata cu privire jucăușă care era, copiii sunt toți niște Pandelici mititei, pricinoși și tăcuți, bărba-su din ce era fără grai acum nici atât nu mai vorbește, iar ea… ea tace, că de vorbit, nu a vorbit la timp.

Vorbele bătrânului îi răsună în urechi și mereu își spune că poate trebuia să îl asculte și să se întrebe așa cum s-a întrebat și tat-su: OARE ĂSTA TACE CU ROST SAU TACE DE PROST?

E târziu…