Habar n-am cum a curs viața asta peste sau pe lângă voi, dar pe mine mijlocul anilor 2000 m-a găsit proaspăt divorțată și cu un chef nebun de viață! Aaaa, nu pentru că fusesem până atunci nefericită, nooo, nici vorbă! Ci doar pentru că fusesem nehotărâtă în ceea ce privește cine are întâietate in existența-mi, eu sau ceilalți “participanți la trafic” și exact cum bine ați intuit hotărâsem să dau prioritate nu numai de dreapta, ci de oriunde și oricui! Eh, s-a dovedit o hotărâre perdantă, remediată fără regrete după o noapte de nesomn.
Opinie de Gabriela Ibens, Antwerpen
Na, bun! Asta a fost introducerea, desigur, fără alt scop, decât acela să vă facă să intrați mai bine în atmosfera poveștii care urmează.
În viața mea apăruse intempestiv un nou participant la trafic și ce altă metodă mai bună de a convinge omul ca io îs Aia, Numberone, Aleasa… știți dumneavoastră, din partea unei femei naive abia divorțată, decât să încerce să dea candidatul pe spate și anume cuuuu… exaaaact!!!!…. MÂNCAAAREEE?!
Pentru înfăptuirea miracolului culinar am ales, nope, nu să prepar o poțiune magică în scopul propagării iubirii pe Pamânt, ci niște spaghete și m-am gândit eu că ar fi de bon ton să impresionez băietul cu ceva special, nemaivazut și nemaiauzit, ceva… pfff… praf de stele, ce mai încoace și incolo?! Pe scurt: să pun la tot maglavaisul de paste un adaos de brânză Roquefort, care, pentru cine nu știe încă, este o brânză cu mucegaiuri nobile, mai albăstrii, așaaa! Atâta m-a dus pe mine capul, ce vreți?! Mno, ideea era mirabolantă, da’ acu’ cu practicu’ să vedem cum stăm! Și dăi și caută in târgușorul în care locuiam brânza aia minunată!
Nu avea prea multe alegeri de făcut, treaba cu supermarketu’ ăl mare a venit după ce evacuasem eu zona carpatico-danubiano-pontică, așa că m-am avântat plină de energie creatoare la unicul, cum să-i zic ca să nu-l fac de râs, unicul magazin mai răsărit din zonă! Repet! Acțiunea se petrece în 2000 ș-oleacă!
Intru și mă pun pe câutat! Tre’ să găsesc! Nu se poate! Trebuie!!! Probabil eram puțin cam entuziastă, pentru că în nici doua minute apare pe sistemul Ninja…. puffff… lângă mine una dintre vânzătoare:
– “Ce căutați?”
Mă uit, distinsa doamnă purtătoare de permanent nu părea chiar olimpică la limba franceză și nici vreo intelectuală cu cariera ratată, dar nici chiar coborâtă de juma’ de oră din autobuzul de Ghigoiești Deal și îi spun cu speranță în glas:
– “Doamnă, sunt conștientă că se poate să nu găsesc, dar, aveți brânză cu mucegai?”
Întrebarea fusese pusă anume fără a preciza tipul exact și am ales să fac generalizarea tocmai în scopul de a elimina orice idee de asumare a unor aere de superioritate din partea-mi.
Nici dacă o înjuram birjărește de mamă sau dacă îi spunea că e urâtă și că nu cred că are vreun viitor dacă își trimite CV-ul pentru ansamblul de balet de la Moulin Rouge nu cred că aș fi obținut o reacție mai virulentă.
S-a înfoiat toată, lăsând să iasă la iveală cloșca pe care cu grijă încerca să o disimuleze și mi-a aruncat o privire ucigătoare!
– “Mvaaaaaaai de mine și de mine! Dar cum puteți să mă întrebați așa ceva?! Toate produsele noastre sunt proaspete, cu brânză ne aprovizionăm o dată la doua zile! De unde și până unde ati scos-o pe asta că brânza noastră are mucegai?”
Desigur, cotcodăceala ei nu a rămas făra ecou, propagându-se rapid în toată poiata! Întinasem însuși Crezul Vânzătorului Profesionist de Brânză, iar toată chestia asta a declanșat o reacție în lanț și așa m-am trezit pe cap și cu colegele Getuța, Milica si Tincuța alarmate de chirăielile ofensate.
Eh, vreau să vă spun că atunci mi-am bătut propriul record la “părasit magazin viteză” și mi-am propus ca data viitoare cand îmi mai arde de aventuri exotice să iau in calcul toate riscurile, pentru că de data asta, recunosc, probabil că mă așteptam să nu găsesc ceea ce căutam, dar ca distinsa doamnă să nici nu fi auzit măcar despre amărâta asta de brânză, nu m-am gândit!
De ce v-am spus povestioara asta? Habar n-am! Îi venise probabil rândul sau, poate, doar mă gândeam că nu mereu conștientizăm că fiecare dintre noi are o limită, o zonă de confort, o bălticică cu apă călâie în care stă și e mulțumit! Eh, locșorul ăla il părăsim cu greu și majoritatea dintre noi doar împinși, forțați, obligați! Pretențios, nu?
Mbine, atunci o să o scurtez spunându-vă ca pastele au fost bune și fără ingrediente minune, iar între timp am mai învâțat și eu “Regulile Prioritații”.
Zâmbești, te scuturi, te ridici…
Comenteaza cu profilul facebook