Industria cinematografică – așa cum o cunoaștem astăzi – a apărut la începutul secolului al XIX-lea printr-o serie de dezvoltări tehnologice: crearea fotografiei, descoperirea iluziei de mișcare prin combinarea imaginilor statice individuale și studiul locomoției umane și animale. Punctul culminant al acestor dezvoltări a fost apariția pentru prima dată a ideii filmului ca industrie de divertisment. De atunci, industria a cunoscut transformări extraordinare, unele conduse de viziunile artistice ale participanților individuali, unele de nevoi comerciale, iar altele din întâmplare.
Deși experiența de a viziona filme pe smartphone-uri poate părea o abatere drastică de la natura comună a vizionării filmelor așa cum ne gândim la acest lucru astăzi, în anumite privințe, afișajul de format mic, cu un singur vizualizator, este o întoarcere la rădăcinile timpurii ale filmului. În 1891, inventatorul Thomas Edison, împreună cu William Dickson, un tânăr asistent de laborator, au apărut cu ceea ce ei au numit kinetoscop, un dispozitiv care avea să devină predecesorul proiectorului de film. Kinetoscopul era ca un fel de dulap cu o fereastră, prin care privitorii puteau experimenta în mod individual iluzia unei imagini în mișcare. Cu toate acestea, invenția a doi frați, Auguste și Louis Lumière – producători de articole fotografice din Lyon, Franța – a fost cea care a cunoscut cel mai mare succes comercial. În 1895, ei au brevetat cinématographe, un proiector de film ușor care funcționa și pe post de cameră și imprimantă. Aproape de sfârșitul secolului al XIX-lea, pe măsură ce entuziasmul public față de noutatea filmului a dispărut treptat, realizatorii de film au început, de asemenea, să experimenteze cu posibilitățile filmului ca mediu în sine (nu doar, așa cum fusese considerat până atunci, ca un instrument pentru documentare, analog cu aparatul foto sau fonograful). În mai mult de patru decenii, cinematografia a crescut în popularitate în rândul clasei de mijloc și pe măsură ce lungmetrajele au început să țină publicul pe scaune pentru perioade mai lungi de timp, expozanții au găsit nevoia să creeze spații de teatru mai confortabile și mai bogat decorate pentru a-și atrage publicul. Sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940 sunt uneori cunoscuți ca „Epoca de Aur” a cinematografiei, o perioadă de succes fără egal pentru industria cinematografică; până în 1939, filmul era a 11-a cea mai mare industrie din Statele Unite.
Având posibilitatea de a viziona filme din confortul propriilor case, milioanele de americani care dețineau un televizor la începutul anilor 1950 mergeau la cinema într-un mod cu mult mai puțin regulat decât o făceau cu doar câțiva ani în urmă. Acesta a fost doar începutul transformării activității de vizionare a filmelor într-o activitate care merită să fie încercată acasă, în orice anotimp, și să fie asezonată cu floricele sau ciocolată caldă. În zilele noastre a devenit aproape o rutină să apăsăm butonul de redare și să ne uităm la actorii noștri preferați din confortul propriei canapele, la fel cum e și accesarea jocurilor noastre preferate online și conversațiile pe chat cu prietenii, dar dacă cineva din anii ’50 ar fi avut un telescop pentru a privi în viitor, acesta ar fi părut un scenariu total ieșit din comun.
Filmele de la sfârșitul anilor 1960 au început să atragă o populație mai tânără, mulți fiind atrași de filme precum The Wild Bunch (1969) de Sam Peckinpah, 2001 de Stanley Kubrick: A Space Odyssey (1968), Bonnie and Clyde de Arthur Penn ( 1967) și Easy Rider (1969) al lui Dennis Hopper – toate revoluționare în genurile lor – care au prezentat un sentiment de neliniște față de ordinele sociale convenționale.
În anii 1970, odată cu creșterea în popularitate a filmelor lui Coppola, Spielberg, George Lucas, Martin Scorsese și alții, s-a dezvoltat o nouă generație de regizori. Aceștia regizori erau tineri și educați în școala de film și au contribuit la munca lor cu un sentiment de profesionalism, sofisticare și măiestrie tehnică, ducând la un val de producții de succes, inclusiv Războiul stelelor (1977), Raiders of the Lost Ark (1981) și E.T.: The Extra-Terrestrial (1982). Efectele speciale generate de computer care erau disponibile la acel moment au contribuit și ele la succesul unui număr de producții cu buget mare. Ca răspuns la acestea și la câteva blockbuster-uri anterioare, tehnicile de producție și marketing au început să se schimbe, studiourile investeau mai mulți bani în mai puține filme și în speranța de a produce mai multe succese mari.
Anii 1990 au văzut ascensiunea a două ramuri divergente ale cinematografiei: blockbuster-ul spectaculos din punct de vedere tehnic, cu efecte speciale, generate de computer și filmul independent, cu buget redus. Capacitățile efectelor speciale au fost îmbunătățite atunci când studiourile au început să manipuleze filmul digital. Aceste două ramuri mari încă se îmbină și 30 de ani mai târziu, adică astăzi, când lumea filmului e mai prosperă ca niciodată, mai ales la Hollywood, dar și acolo unde bugetele sunt limitate, dar talentul e enorm.
Comenteaza cu profilul facebook