Nimic mai plin de speranță ghidușă pe lumea asta decât ochii vioi ca mărgelele ai unui om care pregătește o surpriză și Saveta, asta facea, îi pregătea o surpriză fiică-sii!
Fusese urgisită Saveta, crescuse ca vai de ea într-un bordei cu mulți copii din mahalaua Tătărașilor, de unde ai ei o dădusera devreme după Niculae, șofer pe autobuz, cam bețiv, dar om bun. N-o bătea decât maximum o dată pe lună și numai atunci când pierdea Rapidul acasă, lucru pe care Niculae, om cu principii clare, nu îl putea accepta nici in ruptul capului, fară gâlceavă. Se prăpădise de tânăr, lasănd-o pe Saveta cu povara unei case de dus și a unui copil de crescut. Nu-i mai trebuise altul și se bucurase cu lacrimi atunci când, Lăcrimioara, fii-sa adică, terminase, numai ea știe cu câte sacrificii făcute, Farmacia! O brodise bine fata și cu măritatul, oleacă cam târziu după socoteala ei, dar se găsise cu un baiat bun, inginer cu casă si “servici”, singur la părinți, oameni cu carte, și lăsat de prima nevastă care fugise în lume cu cel mai bun prieten al lui. Fusese neam bun prima nevastă, fată de profesor universitar, dar stăpânită de darul banului și al trufiei. Nu găsise un tovaraș bun în barba-su, căci ăsta, fire calmă si nesuferind de nici o apasare, nu putuse ține pasul în ale avuțirii cu nevastă-sa, așa că aia își luase lumea în cap, lăsându-l pe om la fel de liniștit și de calm, înconjurat de miile de cărți și obiecte de artă pe care le moștenise din neam în neam.
Venise răndul Savetei să o ajute pe fii-sa, Lăcrimioara, cu copilul pe care îl făcuse de nici trei luni, dar cu timpurile astea grele, o chemase șefa farmaciei în care își găsise slujbă bănoasă și aproape de casă înapoi la lucru și ea n-a putut spune nu, de teama de a nu își pierde slujba cu greu rostuită în orașul în care locuia bărba-su! Așadar ședeau toți patru acum, Saveta , fii-sa, gineri-su și copchilul într-un apartament mititel pe care, cuscra, mama băiatului cum ar veni, îl cumparase tinerilor însurăței cu agoniseala de-o viață. Era și nu prea era mulțumită Saveta de toate angaralele astea, ar fi “arenjat” oleacă în casa aia plină de “terfeloage” puse toptane pe rafturile care ocupau degeaba un perete întreg, pe ceilalți fiind atârnate numai tablouri cam “negrite” de timp, la care Saveta se uita cu oareșce mirare, căci nu înțelegea la ce bun să atârni pe “părete” cadre care nu-s nici icoane și nici poze cu nașii de la nuntă. Nu văzuse în viața ei atâtea cărți și nici nu înțelegea la ce le-ar putea folosi cineva, când în locul lor ar fi putut pune o carpetă sau o vitrină frumoasă de sticlă, plină cu “bibilouri”, așa cum văzuse ea prin casele de doctori si de profesori prin care mai făcuse curat. Dar azi era bucuroasă, rămăsese singură acasă și în sfârșit putea să rânduiasca oleacă, mai ales că-și anunțase vizita și cuscră-sa. Era aproape totul terminat, perdelele spălate și călcate puse la loc, lenjeria primenită și borșul pe foc.
Frecase toata dimineața la rufe în baie, căci nu avea Saveta încredere în drăcăria aia de mașină, ea știa încă de acasă de la mă-sa că ce-i făcut cu mâna ta, e sfânt! Îi mai rămăsese într-un borcănel oleacă de Dero înmuiat și era aproape mulțumită, când îi căzură ochii pe icoana din dormitorul ălora tineri! Nu se cuvenea, mamă, să o lase așa, întunericită și cu fața Măicuței Domnului abia zărindu-se sub stratul de afumătură de peste ani, așa că îi veni o idee minunată. O luă cu grijă din cuiul din perete și, întâi ușurel, cu un colț de prosop, și mai apoi din ce in ce mai zdravăn începu să frece icoana până din toată negreala aia nu mai râmasese decât o amintire! O puse la loc pe perete și un zâmbet lătăreț de mulțumire nespusă i se întinse pe față! Acum, da! Arăta altfel! Totul lucea și chiar dacă chipul Măicuței nu mai era atât de clar și culorile erau pierite, măcar era totul bec de curat. Abia aștepta să vină copiii acasă să le arate și nu mai putea să-și ascundă fericirea numai la gândul ce-o să se mai bucure cuscra-sa, cand o sa vadă că a adus icoana la lumină!
Atunci cand a văzut-o cazând secerată și hohotind în lacrimi pe fotoliul din hol, crezuse că se bucură, dar i se parea un pic cam mult, nu făcuse altceva nimic decât dereticase prin casă și o cratiță cu mâncare. Ideea cu icoana, era extra. Când a văzut că lacrimile, pe care ea le crezuse de bucurie, s-au transformat în urlete cu sughițuri și muci înnodați sub bărbie, a încercat să înțeleagă ce se petrece. A căzut ca un trăsnet toată treaba asta asupra bietei femei! Nu pricepea nici picată cu ceară ce anume făcuse rău, unde greșise.
Cum să îi explici femeii că aia era o icoana de secol 18, că așa se presupunea să fie, afumată, după două sute și ceva de ani de stat pe pereți, că ceea ce făcuse era o pagubă irecuperabilă nu numai material, dar și artistic, că vopselurile cu care fusese pictată icoana erau făcute după o rețetă demult pierdută. Era, ce-i drept, o icoană, dar icoane nu se mai găsesc? Avea chiar ea una frumoasă, cu fir “steclit”, cumpărată de când a fost în “perelinaj” la Arsenie Boca și dacă era așa mare baiul, i-o putea da, chiar dacă în mintea ei “nu se merita” schimbul.
De ce v-am spus povestea asta chiar azi, la aproape o săptămână dupa alegeri? Poate pentru ca să înțelegem că răul nu e făcut întotdeauna din calcul și nici din prostie, ci din dezinformare sau ignoranță! Desigur, nu cred că sutele de mii de Savete care au ales să fie orbite de o falsă strălucire la alegerile de duminică au posibilitatea de a urma un curs de Artă Bizantină spre înțelegerea fenomenului, dar am credința că încetând să ne arogăm aere de superioritate fața de fenomen, poate reușim să înțelegem că păcatele alegerilor noastre nu se spală cu Dero, ci cu timpul, cu timpul investit în educație și înțelegerea nevoilor celorlalți.
Sănătate și minte!
Mai vorbim!
Areticolele marcate cu • reprezintă opinia autorilor
Comenteaza cu profilul facebook