Parfumul mălinilor de pe Strada Veche

11.09.2020
1:54
Parfumul mălinilor de pe Strada Veche
Parfumul mălinilor de pe Strada Veche

Din casa cea mai mică de pe Strada Veche se auzea mereu muzică și asta nu pentru că acolo ar fi locuit cine știe ce petrecăreți, no, ci doar pentru simplul motiv că cineva uitase un radio deschis! Îl uitase sau, cu clară intenție de a crea impresia că e cineva acasă, îl lăsase deschis! Era casa lui “Madam Petrescu”, iar “madam” era doar pentru că așa îi spuneam noi, ea fiind de fapt o bătrânică pipernicită, aprigă și cam cârcotașa care se lupta mereu cu cohorta de copii care încercau să-i încalece gardul, tentația mare venind dinspre tufa de lăcrămioare pe care o avea în fața cerdacului și a unicului pom de pe minuscula proprietate, un păr sălbatic cu fructele tari și care, din cauza noastră, nu ajungeau niciodată să se coacă. Căsuta era înconjurată de un petecuț de pământ, cel mai probabil rezultatul hăcuirilor imobiliare succesive care înlesniseră apariția cartierului muncitoresc și a puzderiei de blocuri ce răsareau de pe o zi pe alta.

Nu ne-a luat prea mult timp să înțelegem că bătrâna dispăruse undeva, luată fiind de vreo rubedenie mai căpătuită, lăsând casa pustie și veșnic învăluita în bâzâitul radioului!

Tentația cea mare și punctul de interes al zonei, o reprezenta cișmeaua veche din fontă grea, cu apă mereu bună și rece, de la care nu cred că exista copil de pe strada noastră să nu fi încercat să își astâmpere setea cu mai mult sau mai puțin succes!

Era cu chichirez cișmeaua și trebuia să fi fost de-al locului sau foarte antrenat să reușesti să potrivești exact jetul de apă și sa poți să bei în același timp si toate astea făra să te uzi din cap până în picioare! Cei mai isteți știau că toate se puteau rezolva cu o pietricică bine plasată între mânerul greu si pompă, dar pentru asta trebuia meșteșug, iar șmecheria asta ne conferea intr.un fel în ochii noștri, o aură de “ai văzut, ai văzut ce bun sunt și ce priceput??!” și în același timp aveam senzația că suntem într-un fel obligați să apăram ce e in dreptul nostru, cișmeaua, mica grădinuța și casuța a cărei curte, nefiind revendicată de nimeni, între timp ne-o însușisem.

Între cele două blocuri era un loc de joacă, denumit cu mândrie “la scrânciobe”, destul de bine garnisit pentru vremurile alea! Habar nu am cui ar fi trebuit să fim recunoscatori pentru toate astea, domnului Zugravu, nu râdeți, chiar așa se numea administratorul complexului de blocuri, sau vreunui părinte cu acces la vreun aparat de sudură, dar erau două leagăne în care invariabil ne dădeam “până la bară” , un carusel masiv din metal căruia noi îi spuneam normal, “învârtitor”, care ne dădeam până amețeam și un bătător de covoare care ne dădea prilej de aprige competiții atletice, in fapt doar niște scălămbăieli copilărești dar pe care le tratam mereu cu foarte mare seriozitate! Intre doi stâlpi ai proletarelor uscatoare de rufe ne împletisem din lânâ roșie un fileu de volei care a fost atractia unei întregi veri, până în momentul in care un vecin, cu siguranță iritat de zarva cotidiană, l-a “executat” mișelește cu foarfeca! Am fost triști o întreagă săptămână, complotând răzbunări cumplite care puteau ajunge pânâ la ideea ungerii mânerelor de la uși cu diverse substanțe nu neapărat plăcute dar faptul că nu știam cu siguranța cine era făptașul nu ne prea ajuta, căci eram stapâniți încă de mici de un puternic “spirit justițiar”.

Din când in când, în mod enigmatic, apărea câte un camion care descărca o basculantă de nisip. După ce terminam să ne minunăm de norocul care tocmai ce-a dat peste noi, începeam să ne manifestăm talentele juvenile în ale arhitecturii și faceam tot felul de construcții, cel mai priceput dintre noi fiind Sorin de la etajul trei, probabil bunic acum. Ocupația asta ne lua cam o săptămână, până ce concurența, adică copiii de la blocurile învecinate ne descopereau secretul și se declanșa jihadul, veșnicul război între C3 și C4, care eram noi și cei din C1 și C2, care erau inamicii! Se lucra “murdar”,se spiona și se aruncau în luptă toate metodele de a descalifica și a descuraja adversarul, totul rezolvându-se în final la nivel de părinți, care, plictisiți probabil de tot tarăboiul ăsta, se lansau in campanii de colectare a odraslelor exact in clipele cheie și anume după lăsarea întunericului, când era cel mai potrivit moment pentru dejucarea planurilor adversarilor.

Aveam jocuri de zi, alea în care ne manifestam cunoștințele în ale florilor , fetelor, filmelor, băieților sau geografiei și jocuri de seară. Eh, alea deja erau altă poveste! “Hai Rim Jim Jim” sau “ Pacimu, pacimu, sanapilotî” erau joculețe cu ușoară tentă cabotină care ne puneau la grea încercare talentele coregrafice, in care se încerca tranșarea iubirilor copilărești care ne măcinau vacanțele. Trebuia invariabil să alegem între Dănuț și Cipri, Crina sau Roxana, Alain Delon sau Paul Newman, Franța sau Anglia, lalea sau garoafă.Nici unul dintre noi nu cunoștea limba rusă căci deja trecuse perioada de love maxim intre noi și Madrușca Rasia iar la școală învătam franceza și engleza, dar asta nu ne impiedica să lălăim cu entuziasm ceea ce, târziu, aveam să aflu de la maică-mea că era un vechi cântec sovietic despre aviatori și victoriile lor minunate! Nu am nici cea mai vagă idee în ce limbă era “Hai, Rim , Jim , Jim”, dar asta nu insemna ca nu îi știam cu sfințenie versurile la fel cum inventate erau și limbajele secrete pe care le foloseam sa comunicăm între noi! Păsăreasca n-o înțelegeau decât cei aleși sau cel puțin așa credeam noi și asta ne făcea din nou să ne simțim speciali.

Vorbeam despre cărți, reviste și atlase pentru că nu existau FB, Insta sau Tictoace și nu prea aveam alte opțiuni și nu cred că era vreunul dintre noi să nu aibă abonament la Municipală, Biblioteca Municipală. Olimpică la proba “Capitale Viteză” era mereu Nicoleta care știa cu exactitate fiecare capităluță din lumea asta. Nu pierdeam nici o premieră la cinema, pentru asta sacrificând dimineți intregi pe care le petreceam la coadă la casa de bilete. Aveam colecții de cărți poștale cu actori și caiete în care lipeam fotografii stupide decupate din puținele reviste cu poze color care apăreau.
Știam exact data la care urma să apară la chioșc Almanahul Flacăra și o plictiseam in fiecare zi pe doamna Manolovici , librareasa din cartier, cu întrebarile despre cine știe ce cărți auzisem că sunt pe cale să apară. Tensiunea maximă o simțeam atunci când se dădea vestea, de multe ori falsă, că urmau sa primească abțibilduri. Costa 15 bani unul si erau ingrozitor de urâte și de nefolositoare, după vreo lună, două după ce le lipeam pe coperțile din vinilin ale vreunui caiet, transformându-se intr-o mâzga indefinită și foarte greu de curățat, dar noua ni se pareau minunate la fel cum minunat era și mirosul radierelor chinezești. Gustul nu era așa grozav, nici macar al celor cu aromă de căpșuni. Daaaa, mă, le-am gustat și să ridice mâna numai cei care nu au facut-o! Mda, știam! Nimeni!

În zilele calde de vară, era de ajuns sa vină unul cu ideea să ieșim cu păturile și în cinci minute lua ființă un mini camping exact pe spațiul cu iarbă dintre cele două blocuri. Păpușile petecele de cârpe colorate și mașina de cusut de jucărie a Venerei făceau minuni și nășteau invidii copilărești și oftaturi neconstructive.

Primăvara organizam expediții pe la casele din jur cu planul clar de a jefui tufele de liliac și mălin, spre disperarea îndreptățită, judec eu acum, a gospodarilor afectați de raidurile noastre.
Opriți-mă, vă rog, pentru că realizez că toate cele înșiruite de mine nu au cum să fie înțelese decât de persoane care își amintesc cum să utilizeze un telefon cu disc, au avut un joc numit”Optik” sau știu la ce mă refer când spun “Nu te supăra frate!”.

Nu aș vrea să fiu ințeleasă greșit, departe de mine gândul și intenția de a încerca să mă încadrez in plutonul care afirmă ca “noi am avut o copilărie adevărată, băăăi, nu ca voi!” Nope! Doar amintiri cu parfum de mălin. Cred cu tărie că …

FIECARE TIMP ÎSI ARE OAMENII LA FEL CUM FIECARE OM ÎȘI ARE TIMPUL…

Ciudat e că îmi vin în minte toate astea din ce în ce mai clar , amănunte care erau demult închise în cufărașele lor ies la iveală, cuvinte care erau demult uitate îmi strigă prin memorie, gesturi, gusturi, miresme…parfumuri, toate ies la iveală!

… parfumul mălinilor de pe STRADA VECHE…

Comenteaza cu profilul facebook

Distribuie articolul:

gabriela ibensparfum maliniparfumul malinilorParfumul mălinilor de pe Strada Veche
Gabriela Ibens
Gabriela Ibens este contributor pe site-ul stiripescurt.ro, romancă stabilită în Antwerpen, Belgia.

Alte stiri de interes