Opinii

Cireșele nu se mai coc pe strada asta…

Cireșele nu se mai coc pe strada asta… Opinie de Gabriela Ibens, Antewrp
Cireșele nu se mai coc pe strada asta… Opinie de Gabriela Ibens, Antewrp

Era în “Ratatouille” o secvență în care inspectorul Michelin gusta din bucate și era instantaneu transportat în copilărie…

Eh, flash-uri din astea am eu din ce in ce mai des. Că o fi semn de Alzheimer, că o fi de vină perioada asta cam tulburică, habar nu am, dar astăzi am vazut pe wall-ul cuiva fotografia unei flori și asta mi-a readus instant în minte senzația aia de miros iute de narcise albe purtat de vânticelul călduț și aerul umed al primelor plimbări cu bicicleta dupa topirea zăpezilor, căci pe vremea aceea încă mai erau zăpezi, și m-am trezit zâmbind melancolică copilului care eram acum 40 de ani. Știu, sună ca fiind ai naibii de mulți, sunt ai naibii de mulți, dar dacă încă mă mai țin elasticele memoriei până acolo, tot e ceva!
Nebunia asta cu florile ne atingea doar primăvara, când eram copleșiți de vărtejul de mirosuri verzi și petale zburânde care se pogorau peste cartier.

Strada noastră era cumva o graniță între două lumi, cea a blocurilor din beton stăpânite de puzderiile de copii rezultați din hei-rup-ul muncitorimii abia mutată în cartier și o lume “veche”, lumea cu parfum de mălini, despre care am mai făcut vorbire într-o altă poveste.
Blocurile erau o limită imaginară în timp, treceai strada și hop… România socialistă multilateral dezvoltată, cu asfalt și magazine cu geamuri mari, după standardul vremii… întorceai capul și zăreai mahalaua, strada meșteșugit pietruită cu granit negru, case cu un cat, rar cu două și cișmele la poartă, mici prăvălii care rămăseseră integre în fața buldozerelor revoluționare, vilișoare cochete cu grădini încă îngrijite, o lume “fanată” pe lângă care treceam și ne pregăteam cu voioșie și inconștiență să o distrugem.

Imediat lângă blocul meu era casa lui “Madam” Frăsîn, femeie neagră la suflet, careia Bunuțul îi dăduse un bărbat pe măsură și singura curte care, spre disperarea noastră, era dotată cu un falnic cireș timpuriu pe care îl pândeam oftând de dupa plasa gardului, înca de pe la sfârșitul lui aprilie.
Singurul care reușise să înșele intr-un mod viclean vigilenta cerberilor era Gabi de la parter, care apăruse intr-un mod cu totul și cu totul neașteptat cu o crenguță bicisnică de care atârnau niste cireșe încă crude! Nu asta era important pentru noi, ci faptul bizar că reușise să se strecoare cumva in curte, să se urce in copac și să mai și apuce să ia o creangă! Deja ăsta era un act de eroism! Reușise! Faptul că se mai și întorsese viu de acolo, numai și numai să povestească, l-a ajutat să rămână in centrul vorbelor noastre mai bine de o săptamână, dar judecând cu mintea de acum, parcă, parcă aș spune ca a fost o oareșce șmecherie la mijloc.

Un pic mai incolo era casa Domnișoarei Munteanu, fostă asistentă medicală, acum pensionară, ființă blajină care nu ne refuzase nicicând setea nestăvilită de primăvară. Peste drum era ceea ce cred eu ca ar fi putut să fie un decor perfect pentru “D’ale Carnavaluilui” lui Caragiale, o casă cu două caturi, în întregime din lemn, care scârțâia la orice pas și care parea că ar avea o mare pornire ca la prima ploaie un pic mai serioasă, să o ia ușurel la vale pe Bistrița. Naționalizată cu siguranță, casa aceea era în ochii mei un fel de scenă de teatru care adăpostea mai multe familii printre care si cea a “providerului” oficial de borș proaspăt pentru cartierul în care locuiam, Tanti Cristian, o târgoveață între două vârste care avea în dotare un bărbat bețiv, mereu amator de scene conjugale lăsate cu demonstrații vocale și cratițe azvârlite în drum, spre marea desfătare a vecinilor care asistau cu gurile căscate a curiozitate. În funcție de inspirația gastronomică a fiecărei familii, cam o dată pe săptămână ne venea fiecaruia rândul să îi călcăm pragul, iar pentru cititorii născuți după ultima ploaie, mă simt datoare să fac o precizare, nu, pe vremea aceea nu se găsea “Borș Magic”!

Însă, cea pe care eu o vedeam ca fiind plină de mister era casa în care locuia și își avea atelierul unul dintre ultimii reprezentanți ai breslașilor evrei, un domm care pe mine mă fascina… domnul Țalic Zilberman-Croitor, exact așa scria cu litere galbene pe firma din tablă odinioară vopsită în verde, un domn cu ochelari, mereu echipat cu un ilic regulamentar peste care era petrecut lanțul gros al ceasului de buzunar. Casa avea prăvălie cu câteva trepte la stradă, loc unde domnul Zilberman își petrecea mereu clienții cu vorbe rostite cu un glas îndatoritor. Combinația între exotismul numelui și originalitatea personajului mă făcea să fiu cuprinsă de fascinație, sau, poate mai degrabă ar fi mai corect să îi spun curiozitate infantilă.

Pe colț, unde astăzi este construită o biserică, își găsise adăpost în una dintre prăvăliile naționalizate, o hardughie cu tavan jos și podele din lemn vopsite în grena, o “Alimentara” socialistă în care gestionara își plimba fudulă imensa pălarie neagră, mereu involuntar pudrată cu făină, spre deliciul chițăielnic al cumparătorilor ocazionali. Nu știu de ce, dar nu-mi plăcea deloc femeia aia, probabil mă irita obrăznicia izvorâtă din veșnica țâfnă cu care fusese hărăzită odată cu încredințarea destinelor alimentare ale cartierului sau poate era altceva, nu știu, dar ceva era! Între blocuri era casa doamnei Manolovici, librăreasa de la complexul comercial, care avea in curte doi tei care își făceau pe deplin datoria olfactivă cand le venea vremea.

Apoi mai era o măcelărie, mai mereu închisă din lipsă de marfă, și o gogoșerie care funcționa după un orar de nimeni știut, așa că nu ne rămânea decât să pândim când ridica vânzătoarea obloanele, doar ca să mergem să cheltuim acolo mărunțișul strâns preț de-o săptămână. Apoi veneau înșiruite căsuțele mici, de mahala, înconjutare de grădini mirosind a primăvară și tocăniță sau poate doar a inocență.

Încă mai am în minte zgomotul sec al codițelor cleioase de narcisă atunci când le rupeam pentru a le prinde în mănunchiul invariabil asortat cu asparagusul copleșitor de verde și încă simt mirosul garofițelor roz cu aromă iute de piper și cuișoare pe care le cumpăram cu trei lei, în buchetele mici legate cu ațică, de la vreo bătrână venită cu autobuzul din satele din jur.

Strada Veche era exact portalul magic către lumea aceea cu care, garantat, nu ne vom mai întâlni niciodată. Buldozerele comuniste nu au trecut numai peste ceea ce au reprezentat preț de decenii adăposturile unor oameni, ci au fărâmițat amintiri, vieți si timpuri lăsând in urmă cioburile multor destine. Odată cu ridicarea colbului clădirilor care cadeau una câte una, au fost dezrădăcinate mii de capoate înflorate și pălării ale târgoveților care erau obligați fără puterea de a se opune să accepte înregimentarea în ceea ce nouă, copiilor comunismului, ni se părea o existența normală, cea in uniformele blocuri proletare, lipsite de povești și de personalitate.

Din fosta stradă au mai ramas stinghere doar câteva case cocoșate de vreme care, cu greu, mai amintesc de cele ce mi-au inspirat povestea asta, Țalic Zilberman e dus și el demult în raiul croitorilor, cireșul a căzut secerat de topor, iar noi… noi am rămas să ne-amintim de parfumul mălinilor, narciselor, poveștilor și-al timpurilor…

Alte știri de interes

Ultimii din Europa: Trăim într-o țară în care sistemul de transfuzie este în continuare condus de aceiași baroni ai sângelui – VIDEO

Florin Hozoc

Sărbători la fără frecvență sau despre ceea ce au în comun baletul, poezia patriotică și afumătura

Gabriela Ibens

Tara nu arde atunci când se piaptana babele, ci atunci când gâștele se îndoapă singure

Gabriela Ibens

Vești bune de peste Atlantic. Iulian Fota: Să fim înțelepți și să folosim această șansă

Mihnea Tudor

Mihai Șora: Acolo unde se gripează mecanismul

Mihnea Tudor

Astăzi a fost ziua în care mi-a părut rău că nu am pălărie

Gabriela Ibens

Tragedia de la Piatra Neamț. Mihai Goțiu: Nu știu dacă vom avea forța să schimbăm sistemul ăsta putred

Mihnea Tudor

• Morții nu protestează! Ei doar mor! Stați liniștiți la locurile voastre!

Florin Hozoc

De ce sunt belgienii diferiți de restul lumii sau Moșul care aducea portocală

Gabriela Ibens

Acest site folosește cookies. Nu colectăm date personale. Acceptă »