Opinii Recomandate

Sărbători la fără frecvență sau despre ceea ce au în comun baletul, poezia patriotică și afumătura

OPINIE de Gabriela Ibens, Antwerpen
OPINIE de Gabriela Ibens, Antwerpen

E sfârșit de noiembrie, dar deja în aer începe să se facă simțit acel vibrato, un bâzâit care se intensifică zi după zi, o foială ca de stup pregătit dacă nu de mutare, atunci măcar de fapte mari, foarte mari.

Perioada asta a anului mă găsea mereu în febra creației, migălind cu limba scoasă într-o parte la oribile coșulețe din hârtie creponată și la aricii din staniolul adunat de la puținele tablete de ciocolată mâncate peste an! N-aveam nici talent, nici spor, nici materiale, ce mai, eram o combinatie reușită de neșansă si nepricepere. Rezultatele ieșite din mâinile mele cu degete scurticele și cam groscioare nu puteau fi comparate nicicum cu ale vară-mii, Lilișor, vară care de altfel îmi fusese toată copilaria exemplu spre luare aminte. Lilișor mereu învăța bine, Lilișor mereu asculta, Lilișor nu ieșea nicicând din cuvântul mamei, răspundea mereu respectuos, își făcea lecțiile fără să faca purcei din cerneală pe caiet, nu se scobea în nas, nu transpira, nu se murdărea pe mâini și nici nu aducea în casă pisoi pescuiți de la lada de gunoi, nu urla că vrea cățel sau arici și, în general, nu făcea nimic reprobabil.

Lilișor era copilul perfect, visul oricarei mame, era tot ceea ce eu nu puteam fi nicicând, lua mereu premiul întâi și declama frumos în franceză, obiect pentru care, fără prea mult succes, a încercat să mă școlească și pe mine. Mno, mai zi ceva dacă poți!

Dar nimic pe lumea asta, nici măcar căciula cea roșie din blană de miel, moștenită de la ea, obiect vestimentar pe care îl uram din adâncul sufletului meu de copil, pentru că îmi transforma capul într-un soi de bostan cu moț, nici comparațiile care se presupune că ar fi trebuit să mă motiveze, nici faptul că, la rugămințile mamei, acceptase să mă chinuie cu lecțiile de franceză, nu mă puteau opri să o iubesc pe Lilișor, asta poate pentru că mi se părea grozav că mă bagă în seamă, chiar dacă între noi sunt câțiva ani diferență, pentru că mă lăsa să mă joc cu globul ei “magic”, o chestie din plastic transparent plin cu un lichid care avea în interior ceva paiete care, la o zgălțăială mai temeinică, dădeau iluzia unei ninsori în miniatură sau poate pentru că atunci când era foarte bine dispusă, mă lăsa să mă uit de aproape la păpușa ei perfect pieptanată, cea cu păr negru, pe care nimeni nu o atingea, și la colecția de șervetele. Ce puteam cere mai mult? Eram fericită!

Ce-i drept e drept, nu prea m-au înghesuit niciodată talentele. Atunci când, la înscrierea la școală, secretara a întrebat-o pe mama dacă dorește ca odrasla să își dezvolte și ceva talente incipiente pe care le-ar putea ascunde, maică-mea s-a uitat la mine cu speranță și m-a întrebat:

– I-auzi, mămică, ce spune doamna! Ce zici? Crezi că te-ar interesa să studiezi muzica?
– Daaaaaaa! am răcnit eu plină de entuziasm, deja fremătând de entuziasm.
Maică-mea jubila. Se uita cu o privire triumfătoare la secretară, ceva de genul “Io v-am avertizat că e genială! Numa’ voi să aveți deschiderea necesară să o apreciați așa cum se cuvine!”
-Bun și ce anume?
Și mi-am luat avânt, încurajată fiind de privirea victorioasă a mamei, pe care nimic nu o pregătise pentru răspunsul pe care avea să îl primească, și am răcnit cu toată încrederea pe care un copil de șase ani o poate avea!
– Trompetăăăă!

Atunci am văzut cum arată imaginea deznădejdei, cum din visul de fală al mamei de a mă vedea transpusă, pe scenă, ținând un recital de pian, se alesese doar cu mii de cioburi împrăștiate în modesta încăpere a secretariatului unei școli de cartier.

O am și acum în fața ochilor pe maică-mea cum se scurgea, grena de rușine, încercând să lege două cuvinte în timp ce evita privirea secretarei, vecină de bloc, de altfel, care nici aia nu-și putea reveni din mirare.
-Aveți așa ceva, doamnă? Cursuri de trompetă, adică!
– Hmmmm, mnu!
-Dar ce-aveți, mă bag și eu in seamă, văzând că, încă o dată, îmi sunt subestimate meritele artistice!
– Pian, vioară, flaut…din astea clasice!

No, nu mi se păreau interesante niciunele. Am declinat, sub privirea deznădajduită a mamei, care, de rușine, nu știa cum să mă mai înghesuie să ies mai repede afară din încapere. Nici coregrafic lucrurile nu au stat mai bine. Descoperisem Casa Pionierilor și, bineînțeles, că toate colegele mele s-au orientat înspre ceea ce visează orice fetiță să devină, no, nu prințesă, ci, ați ghicit, balerină, chestie care, logic, implică lecții de balet. De asta se ocupa Doamna Matei, care nu cred eu că era ea prea balerină, dar măcar avea sub un chintal, cam cât cântarea Madam M., profa noastră de sport. Era cam drastică Doamna și nici nu cred ca avea cum sa fie altfel, acolo era vorba despre disciplină și despre exercițiu fizic susținut, dar eu la vremea aceea nu am apreciat prea mult acest lucru, așa că după trei ședințe, dintre care ultima se lăsase cu apasări pe cap și răsuciri inutile de picioare, mi-am dat seama ca baletul nu era tocmai cărăruia pe care visam să umblu, așa ca mi-am lasat colegele, pe Gina, Anca și pe Mihaela și m-am aplecat înspre o activitate care, mie una, îmi conferea înzecite satisfacții, cea a Cercului de Literatură. Mbine, nici fizicul nu mă recomanda chiar pentru balet, dar asta e deja altă discuție.

Acolo mi-a plăcut, eram ca peștele in apă. Acolo și la cercul de Științele Naturii, unde făceam lucruri pe care astăzi, om matur, nu m-aș bizui să le fac, cam cum ar fi lucrări de taxidermie, adică pe românește împăiam tot felul de mortăciuni si eram chiar bună la asta. Mda, cam ca orice copil gingaș și simțitor.

Așa mi-am descoperit și înclinația înspre poezie, iar, eeeei, aici vorbim deja despre “performanță”. Prima creație în versuri a fost puternic pătrunsă de efuziune patriotică, fiind un poem despre Partidul Comunist, scris cu litere citețe într-un chenar artistic desenat în cele trei culori ale drapelului cu ajutorul, nici nu știu cum să-l numesc, profilului acela din plastic care avea forma României.

Atât de mândră eram de creația mea încât am decis că ce ar putea fi mai frumos decât să răcnesc o întreagă dupămiază poezia aceea ineptă despre ceva de care maică-mea era mai mult decât sătulă.
M-a rugat discret biata femeie să încetez cu recitatul, chiar nu avea cum să îmi explice că nu creația mea e de vină, ci subiectul pe care îl tratează. Nu aveam vârsta necesară pentru a înțelege unele lucruri. Apoi mi-a sugerat mai energic că poate ar fi momentul să schimb registrul, moment în care am decis că ar fi bine să o dau pe canto, așa că am trecut de la poezii pline de patos, la cântece gen “Partidul, Ceaușescu, România”, moment în care maică-mea a clacat și a realizat că nu mai are ce alte argumente soft să îmi aducă și a decis să aștepte să vină taică-meu și să rezolve problema. Omul venise deja nervos, așa că a ales să recurgă la cunoscuta metoda de parenting caracteristică acelei perioade și anume a decis să-mi taie elanul în modul cel mai blând și diplomatic cu putință:
– Termină, naibii, cu rahaturile astea că ne-ai tăhuit de cap!

Aceea a fost prima mea lecție de socialism… dur, dar care rezolvă problemele maselor! Abia acum realizez că am plecat de la coșulete oribile din hârtie pentru bradul comunist și am ajuns la coșul teribil în care istoria ne-a înghesuit deopotriva în tropăitul vremurilor față de care nu am avut nici un mijloc de apărare.

E uimitor cât de ușor îți poți aduce aminte de un ciot de creion verde, căutat cu asiduitate într-o pungă cu culori dintr-o grădiniță de acum 50 de ani, de un brad ornat cu hârtiile bomboanelor, în încercarea disperată de a masca faptul că umplutura în sine era demult dusă în dulcele rai al bomboanelor de pom, de o instalație de brad făcută artizanal de un tată care nu mai este, nu din plăcerea bricolajului, ci doar pentru că nu se gaseau de nici unele, de mirosul de zăpadă, afumătură și sarmale care erau mândria oricărui gospodar pe vremea aceea, de forfotă și de colinde spuse pe ascuns și în șoaptă, pentru că nu era permisă o așa preocupare considerată submersivă. Sună ciudat? Este!

Acum încercați să explicați copilului dumneavoastră, desigur, aflat într-o pauză de Counter Strike, de ce cel mai minunat gust era acela al bananelor ascunse în hârtie timp de două săptămâni, pe dulapul din bucătărie, al portocalei primită în dar de Moș Nicolae sau al prăjiturilor cu blat cu nuci și cremă de cacao făcute de mama din ceea ce agonisise preț de o lună.

Sănătate, banane și afumătură!
Mai vorbim!

OPINIE de Gabriela Ibens, Antwerpen

Comenteaza cu profilul facebook

Alte știri de interes

Moștenirea Trump: Cum va fi amintirea celui de-al 45-lea președinte? Întrebările la care doar istoria va putea răspunde

Daniela Arnăutu

Ameninţare cu bombă la Curtea de Apel Bucureşti. Clădirea a fost evacuată

Daniela Arnăutu

Raluca Turcan: Toate dosarele de pensie vor fi reeevaluate. Peste un an și jumătate va fi gata recalcularea

Mihnea Tudor

Consiliul Concurenţei: Testele rapide antigen SARS-CoV-2 au prețurile comparabile cu cele practicate în UE

Mihnea Tudor

”Nu da române, în român, nu da că-ți este frate!”. Grozavu: Tăcerea e de AUR în această situație, dle Petrov

Ionel Lăcătuș

COLCHICINA aduce speranță în lupta COVID. Studiu canadian confirmat: primul medicament oral pentru tratarea pacienților cu Covid-19. Grecia l-a și aprobat!

Ionel Lăcătuș

Acest site folosește cookies. Nu colectăm date personale. Acceptă »